Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Veronica Oșorheian - 75

Lun, 06/17/2024 - 15:49

View the full image

Veronica Oșorheian

Picioru' lu' Mălai

Unii credeau că locul are legătură

cu cei din vița Mălăienilor.

Din vremuri străvechi, a fost

și a rămas proprietatea satului.

Când anotimpurile erau dușmănoase,

de acolo se da știre sătenilor -

că vin negustori cu mălai.

Hai, la mălaaai!!!

striga (de pe culme) dobașul satului,

cu glas furios și îndesat

(și el cu o casă plină de prunci),

cătrănit de lipsa bucatelor.

Pentru urletele aruncate peste sat,

căpăta câteva cupe de boabe,

în traista țesută din cânepă.

Acolo, pe culme, ales-au sătenii temelie

pentru Crucea luminată -

strajă Bisericii ctitorită de Anton Mălai

și far pentru colina cu dalbe lăcașuri

răsfirate spre nord.

Sub poala pădurii, semn rămâne Crucea

și îndemn pentru fiecare călător.

Raze de la Crucea luminată

se revarsă spre veranda lui Toma Artene.

Laolaltă cu Florea și Domnița depănăm

amintiri din scrisorile lui Toma –

adunate, spre neuitare, în volumul Sărsănuța cu scrisori[1].

Rar se întâmplă să găsești un epistolar atât de bogat,

cu vești din Szolnok, Debrecen, Niregyháza ... -

cu nume mobilizate și cu atâtea nevoi ale sătenilor.

Alături de o vecină, pe culme a urcat și bunica.

S-au ascuns în pădurea de sub Heniu,

când s-a instalat patrula nemțească

în casa noastră. Nemții făceau foc

în soba așezată în târnaț.

Un fuior de fum s-a ridicat din colțul casei.

Cu sufletul la gură, a coborât bunica.

Niște cărbuni căzuseră pe podele.

S-au speriat și nemții.

Fântâna mai dăinuie – că-i bun izvorul.

Amurg

Îmi pare că-i amurgul mai limpede și lin,

Iscat din împliniri și calmă așteptare

A unui timp grăbit, dar protejat divin

De încercări banale - cum poartă fiecare -.

Cu gândul mă așez, pe laița de la poartă,

Cum, mai demult, ședeau bătrânii la taifas

Și-arunc peste coline privirea-nseninată

De glasul argintiu venit dinspre zăplaz.

Așa am fost și eu, cândva, acolo-n sat,

Pândeam la cei din jur și-i întrebam ades:

Cine clădise munții cu vârf întunecat?

Și cine i-a dat mamei glas dulce și ales?

Aduceri aminte

Curat îmi e surâsul, când cei la fel ca mine,

Aminte își aduc de satul depărtat

Și vorbe depănăm, așa cum se cuvine –

Un semn că pe vecie, în suflet l-am păstrat -.

Și ducu-mă, cu gândul, în vremuri de copil

Pierdut în verzi poiene cu iarbă mătăsoasă

Ori bolți cerești de frunze sub care calc tiptil

Pe jilave cărări spre drumul către casă.

Prin cetini cântă vântul, prin arbori – păsăretul -,

Și rugii cu ochi negri ascultă cu mirare;

Mici floricele albe sunt prinse în buchetul

De strajă pus anume, să-mi râdă în cărare.

Un pumn de mure coapte îmi stâmpără dorința

Și zilnica plăcere, de când în pârg au dat;

În rugul încărcat, mi-am agățat catrința,

Sărind un putregai de fag înclinciurat.

La noi

Ce-și face omul cu mâna lui...

Mai toată lumea știe cum se încheie fraza începută de mine în titlu.

Doar că ezităm uneori să ne referim la „omul” potrivit pentru a o concretiza.

Am la îndemână o proaspătă invocare a faptei și a celei ce a săvârșit-o: Veronica Oșorheian, „Calendar de amurg (75)”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2024. Asta e: scriitorii adevărați doar cu mâna/talentul lor săvârșesc un lucru „bine făcut”.

Ca un temeinic gospodar, scriitoarea, văzându-se cu 75 de ani de viață împliniți (ajunsă deci în „amurg”), și-a zis, în consecință: De ce să las eu pe mâna posterității ce rămâne după mine? Îmi gospodăresc eu faptele; adun, clădesc eu ceea ce am săvârșit biobibliografic.

Cartea aceasta e un autoportret încheiat, desăvârșit parcă de un notar unic, investit cu atribuția de a autentifica înscrisuri și a elibera aceleași copii doar pentru solicitanți speciali - adică prezumtivii cititori. Căci, pe bună dreptate, Veronica Oșorheian dorește să afirme, în „Crezul meu literar”: „Cărțile se scriu pentru a fi citite. Iar dacă cea mai frumoasă și de folos zăbavă este cititul, atunci menirea cărților este de a-i ferici pe cei care se apleacă asupra lor.”

Nu-mi rămâne decât să fac o băgare de seamă a gospodinei din Leșu Ilvei, despre felul cum și-a alcătuit un autoportret desăvârșit, prin litera de tipar.

Mai întâi: De ce volum aniversar fiindcă are, mai întâi, 100 de pagini cu poezii care, „îmi sunt mai aproape de suflet”. Motivația am găsit-o pe măsură ce am am zăbovit la splendidele ilustrații ale artistului Andrei Medinski: desene în creion, ilustrând momente, gesturi, îmbrăcăminte țărănească, secvențe din ogradă, obiceiuri specifice unei lumi care nu mai este, dar pe care atât scriitoarea cât și plasticianul le-au trăit în vremea copilăriei, a tinereței dintâi („același loc ne-a mângâiat copilăria”). Paginile acestea sunt pentru amândoi o revedere a unor ani de pe traseul care, iată, i-au adus, calendaristic, în amurgul senectuții.

„Opiniile critice” din carte cuprind 36 de texte care i-au fost dedicate scriitoarei din anul 2000 până în 2023. (E important de reținut că V. Oșorheian a debutat editorial abia la vârsta de... 50 de ani).

Iar fișa (cuvânt impropriu de data aceasta)biobibliografică e impresionantă, atât pentru admirabilele „pățanii” culturale în care a fost implicată, cât și prin minuțiozitatea evidențierii lor. Concret: Înșiră publicațiile la care a colaborat (inclusiv anul, pagina), cărțile publicate (inclusiv... tirajul), volume îngrijite sau coordonate, prezență în volume sau publicații omagiale, prezență în dicționare literare, comunicări, pe teme de cultură, înregistrări la emisiuni radiofonice, distincții obținute, premii literare (nenumărate, dar înșirate în această impresionantă panoplie a unui om care dorește irepresibil să cheme la comunicare, dialog).

Iar la ultimul capitol - „Album ilustrativ” - te minunezi ce detalii (ca de... gospodină) însoțesc fotografiile. De pildă, cea numerotată cu numărul 10 (cu mențiunea „din anul 1973”): „observăm norma impusă și agreată de salariați - pentru protejarea hainelor - de a purta halat și la birou /.../ De folos mi-au fost ciorapii aceia de pluș”. (Viitoarea autoare de cărți lucra atunci la serviciul contabilitate de la fabrica „Ardeleana” Alba Iulia.)

Veronica Oșorheian ține ca gestul editorial de acum să fie înțeles corect. De aceea, pe manșeta copertei a patra lasă două strofe, dintre care reproduc aceasta:

„Nu-i cine știe ce, dar las și eu o urmă,

Cum lasă rândunica în zborul ei grăbit,

Când își clădește cuibul și aerul îl curmă

În două părți egale - apus și răsărit.”

Nu tocmai des se întâlnesc în literatură creatori cumpăniți și cu simțul măsurii.

Cornel Cotuțiu

[1] Sărsănuța cu scrisori. Din corespondența soldatului Toma [T.] Artene, [Cluj-Napoca], Editura Napoca Star, 2008, volum îngrijit de Veronica Oșorheian și publicat de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

Nostalgice și poetice amintiri

„Îmi pare că-i amurgul mai limpede și lin/ Iscat din împliniri și calmă așteptare/ A unui timp grăbit, dar protejat divin/ De încercări banale – ce poartă fiecare./ Cu gândul mă așez pe laița de la poartă…”. Aceste versuri ar putea constitui o poetică autoprefață la noua carte a Veronicăi Oșorheianu (n. Mălai) în Leșu Ilvei, dar stabilită după căsătorie în1968 la Alba Iulia. Volumul acesta este unul deosebit din mai multe puncte de vedere: este o mărturisire – lucru mai rar la femei – a vârstei, a împlinit trei pătrare de veac, de aici și titlul nostalgic, cu un abur de tristețe: „Calendar în amurg”; este un volum autobiografic și bilanțier. Aflăm astfel că până la căsătorie s-a numit Mălai, și la liceul din Gherla se sfia oarecum de numele său, până când profesorul Ion T. Buzdugan, o somitate didactică a orașului de pe Someșul Mic, i-a spus în fața clasei că e un nume curat românesc și de atunci își rostea mai apăsat și fără jenă numele, căci familia Mălai este o renumită familie năsăudeană numărând de-a lungul anilor un șir de preoți, cărturari și dascăli (cu sensul vechi ardelenesc de învățători și profesori), iar Titus Mălai, a fost un venerabil canonic al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, în perioada interbelică și un apropiat al Fericitului Episcop Martir – Iuliu Hossu. Autoarea își amintește cum :„Canonicul Titus Mălai l-a rugat pe tata/ să-i facă balmoș./Era găzduit de Ana lu’ Leon Solcan/. Atunci tata m-a luat de mână și m-a dus să-l cunosc pe unceșu’Titu./ Împreunându-și mâinile palide,,/ preotul a spus rugăciunea/ Scăpase de la Rubla – (localitate unde avea domiciliu forțat după anii de închisoare n.n.)/ Și mâinile acelea de sfânt m-au binecuvântat.(Un poet din Țara Moților, din generația optzecistă, despre a cărui operă am scris, se numea Mălai, dar și-a ales ca nume literar, Mălin (Dumitru Mălin și-a semnat cărțile de poezie și memorialistică, poate și ca să fie apropiat de Nicolae Labiș, poetul emblemă al acestei generații, care s-a născut la Mălini, în nordul Moldovei).

În al doilea rând volumul are un pronunțat caracter etnografic. Nu numai frecventele vocabule regionale (cujeică, căpăluit,butinar, sfarogit, copârșeu, drujincă, lictar, ilău) care pentru un cititor din ținutul Năsăudului, sau cu obârșie năsăudeană, sunt familiare, dar pentru cei din alte părți rămân cuvinte cu sens necunoscut, (dar de ghicit în context), dar și prin descrierea unor ritualuri sau obiceiuri (v. Nunta cu drumul legat, Picioru’lu’Mălai, cu frecvente nume ale localnicilor și locuitorilor ce pot oferi o asemănare cu volumul lui Marin Sorescu, La Lilieci.

Poveste cu tâlc este o variantă modernă a idilei coșbuciene La oglindă. Amurgul din titlu este prevestit în Popas la matcă, aici cu sensul de origine, început:„Popasul meu la matcă e tot mai rar de-acum/ Iar zilele ce vin sunt tot mai neștiute,/ Și-atâtea amintiri se vor preface-n scrum,/ După aceleași legi – atât de cunoscute”.

O mărturisire din prefață ne surprinde. „La vârsta de 75 de ani intenționez să mă retrag din viața scriitoricească, o retragere discretă «fără surle și tobe».” Ne surprinde pentru că acest volum deschide o nouă abordare, originală a temei atât de dragi Veronicăi Oșorheianu: o nostalgie a satului de odinioară, un sat în care ulițele „înfloreau de Paști, în costumele noastre sărbătorești ca să adunăm ouă roșii și turtițe după obiceiul satului de atunci” pentru că „satele de atunci sunt numai în cărți de evocare și aduceri-aminte”, precum acest Calendar în amurg al Veronicăi Oșorheianu , ce mărturisește „un dor pribeag, flămând de locurile dragi , de neuitat ale copilăriei”. Sat în care scriitoarea s-a crezut „o vrednică albină”. Și deși își amendează această autocaracterizare este într-adevăr o vrednică albină, care „a rânduit/ din șiruri de cuvinte un stup/ - cam cât un stog făcut de-un gospodar, cu gânduri pământești din care-am șiruit/ Colan de pietre albe pe care-l las în dar/ Pădurilor din preajmă – care-n copilărie/Leagăn mi-au fost și pază”.

De altminteri multe referințe și aprecieri asupra poeziei sale, scrisori de mulțumire din partea unor biblioteci și școli la ale căror acțiuni culturale a participat cu entuziasm, conturează portretul unei scriitoare a cărei hărnicie nu dă semne că va conteni curând.

Volumul este însoțit de un bogat album fotografic – veritabilă biografie în imagini – iar versurile capătă pregnanță vizuală și colorit local prin sugestivele desene alb/negru ale pictorului Andrei Medinski, care i-a fost coleg de învățământ la începutul carierei sale didactice în Leșu Ilvei.

Ion BUZAȘI