Vasile Hasnaş - vestitul diac al Cuşmei, 100 de ani de la naştere

Sprintene pâraie şi izvoare cristaline leagănă Cuşma în cânturi de flaut. Serenadele lor mi-au fost şi mie la urechea sufletului şapte ani (1962-1969). Vreme şi ani au trecut de atunci şi polenul amintirilor neatins a rămas. Acum, din taborul vârstei, dând ochilor prior peste sat, casele mi-au dat bineţe, ferestrele mi-au zâmbit, porţile mi s-au deschis pentru că oameni buni, ospitalieri şi credincioşi sunt cuşmanii. Grăbit, timpul nu ne-a făcut cărare, şi atunci, cu veneraţie, ne-am oprit la una din măreţiile satului, la diacul Vasile Hasnaş, pe când se împlinea o sută de ani de la naşterea sa.
Diacul Vasile Hasnaş s-a născut la 15 martie 1915, dintr-o frumoasă familie, descendentă, pe linie paternă, dintr-o familie preoţească originară din Prundu Bârgăului. Părinţii săi, Vasile şi Firuca de Pe Plai, au mai avut trei copii: Ioan, Mihăilă şi Cimuc, buni gospodari. Au avut şi o poreclă frumoasă, li se zicea ai lui Milăruc de Pe Plai.
La şcoala din sat a urmat 6 clase, fiind un elev bun, ascultător şi cuminte, făcând parte din spuma clasei. Directorul Ioan Griga, la care a învăţat, a fost un învăţător de vocaţie, preţuit şi stimat în sat, ca şi fiul său, Conon, învăţător şi el... Ajungând la perioada stagiului militar, a avut norocul de-a ajunge ordonanţă la un colonel a cărui soţie era o aleasă profesoară de limba română. Harnic cum era şi foarte curat, Vasiliuc, aşa cum îi spuneau toţi, după terminarea programului său, ţintea ochii spre bogata bibliotecă a colonelului. Observându-i pasiunea a de-a citi, profesoara i-a pus în mână cărţi dintre cele mai bune, instruindu-l şi în arta cititului, cu condeiul în mână, făcând fişe valoroase, în caiete, ca să nu se piardă.
După eliberare s-a întors acasă ca de la un curs de lingvistică, păstrând pasiunea cititului toată viaţa. Unde găsea o bibliotecă, căuta alert ca un fluture într-o grădină înflorită. De cărţile mari îl legau nedormite nopţi. Se apropie şi de cărţile grele. În lectura lui bogată au intrat şi marile cărţi de teologie, în frunte cu părintele Stăniloae. De „Nostalgia Paradisului” a lui Nichifor Cranic se minuna şi o citea meditând, cu condeiul în mână. Nu mai vorbim de Eminescu, Coşbuc, Goga sau de marii prozatori români ce intrau în lectura lui de sărbătoare. La Tipicul bisericesc era neîntrecut. Doi mari dieci am mai întâlnit în vremea mea atât de avansaţi la acest capitol: Ilarion Bufu (+1990) din Suseni şi Teodort Hogiu, din Joseni, şi aceştia ucenici ai părintelui de la Mijloceni.
Fiind ataşat de biserică şi duhovniceşte, satul, într-un glas, l-a ales făt (crâsnic). Biserica îngrijită de el arăta ca un pahar de cristal. Succesorul său, Vasile Toncean, tatăl vrednicului preot Ştefan Tonţian, de la Miceştii de Câmpie, a preluat cu sfinţenie canonul curăţeniei, ca şi ceilalţi urmaşi, încât şi astăzi biserica din Cuşma arată ca o mireasă, gata pentru cununie. Felicitări tuturor!
A avut două căsătorii: prima cu Florica Jeican, din sat, care s-a stins într-o perioadă foarte scurtă, şi a doua, cu Mărioara Bruj, zisă a lui Butură de pe Valea Ciorii, din Prundu Bârgăului, vlăstar dintr-o familie de frunte. Au av ut trei copii: Vasile, un fizician înzestrat (în SUA), Constantin şi Gheorghe (+2003). Ca tânăr făt, s-a apropiat şi de strană, cu un mare succes, fiind dotat cu o minunată voce. Între timp s-a împrietenit şi cu Hani, supraveghetorul capelei luterane (CA), primind acces şi la pianul lor. Pastorul Wagner de la Dorolea îl cunoştea şi-l preţuia mult. Diacul avea un suflet scrupulos şi sfielnic, dar perseverent şi curajos în talentul lui ca un atlet de stâncă. După o instruire minimă, prin bunăvoinţa unui pianist, a reuşit în scurtă vreme să stăpânească pianul ca un inspirat. Ba mai mult, el a urmat diecia la părintele Augustin Pop (+1985), marele erou de la Mijlocenii Bârgăului, care, împuşcat fiind prin cap, a ieşit din groapă şi a fugit, trăind fără asistenţă medicală încă 43 de ani. Cânta ca îngerii de Paşti. Părintele se lăuda cu diacul Hasnaş, socotindu-l ca cel mai bun dintre cursanţii săi.
Încrezător în puterile sale muzicale, a pornit la formarea unui cor, pe partru voci, ajungând pe parcurs la valoarea unui cor de catedrală. La această performanţă a ajuns datorită atenţiei la selectarea coriştilor, după spuma înzestrărilor vocale. La cor era foarte calm, având pentru toată lumea o fizionomie proaspătă, deschisă, comunicativă. Lucra cu toţi bemolii răbdării. La crâmpiţele coriştilor nu răspundea cu greul ochilor nici al cuvântului, încât era ascultat asemenea unui profesionist. Aveau un repertoriu bogat. Numai capitolul colindelor cuprindea 48 de piese. Demnă de amintit este o colindă foarte veche, dedicată Sfintelor Taine, având un rfar refren: „Lemn de biseric!” (cu un accent grav pe i), păstrată pe filieră romîă, prin Fica lui Pătroi de Pe Plai, singura care o cunoştea în sat.
La invitaţia arhiepiscopului Teofil Terineanu, corul a participat la multe sfinţiri de biserici. Deseori sfătuia pe coriştii săi să trăiască miezul cântecului lor, apelând la o participare totală, cu toată fiinţa. Acelaşi cor era şi al comunei, cu un repertoriu tot atât de bogat şi cu aceeaşi impecabilă execuţie, ajungând până la Cântarea României, încununat cu premii.
Diacul a avut şi darul oratoriei, vorbind la nunţi, la unele înmormântări şi la anumite serbări. În vorba lui avea ceva din arta spontabnă a cronicarilor. Debitul lui verbal era retoric, având multă sonoritate şi strălucire în expresii.
Un alt fenomen peste care nu se poate trece: la vârsta de 54 de ani, mama sa a căzut într-o boală grea. Cancerul evoluase până la morfină. Găsind diacul o carte de plante medicinale, tradusă din germană, s-a legat trup şi suflet de ea. Începând un tratament cu ceaiuri după inspiraţia proprie, s-a ajuns la unul din care nu lipsea coada calului, cu un efect minunat. Urmat mai multe săptămâni, tratamentul a vindecat-o complet, trăind până la 88 de ani. Doctorul Giuglea, care era prieten de familie, s-a minunat. Nu cunoaştem demersurile ulterioare ale medicului.
Asupra lui Vasile Hasnaş şi a corului său, au sosit cu timpul limpezi averse de aprecieri. Răsfoind jurnalul, redăm câteva:
Preotul paroh Nicolaie Măierean îl preţuia ca pe copiii săi, zicând „Diacul nostru este un mare dar pentru Cuşma”.
Juristul Miron Jeican (+1986), fiu al satuluzi, zicea: „Diacul Vasile Hasnaş este un dar de la Dumnezeu, făcut cuşmanilor; este un om talentat, un opm adevărat, un om rar”.
Preotul Teodor Lazăr, fiu al satului, fratele lui Ioan Lazăr – Vlaicu, primarul, spunea: „Rar un sat cu un astfel de diac. Nu cred că este vreun diac care să-l bată (să-l întreacă)”.
Protopopul Iacov Victor (+1982), îmi ziceas: „Simion, tu ai un cor de catedrală şi un diac ca la curţile domneşti”.
Preotul Gavril Relea (+2004), la mănăstirea Fântânele, zicea o dată: „Măi Vasile, am crezut că numai corul meu cântă, dar nici al tău nu tace. Straşnic merge! Bine l-ai instruit. Felicitări!”
Profesorul, dirijorul şi compozitorul Vasile Parasca (+1988), spunea: „Diacul Vasile Hasnaş este un om rfar. Dotat cu un auz muzical rarisim, el a devenit un dirijor de mare talent”.
Preoăţii din jur aveau ochii limpezi şi frumoase cuvinte la adresa lui.â
Vrednicul părinte Adrian Cristian Otviş, actualul paroh, l-a preţuit şi l-a stimat în ac eeaşi măsură.
Epitropul Cuşmei, Constantin Griga, l-a iubit şi l-a preţuit ca pe un frate. Î acelaşi ton de inimă caldă, l-au avut şi curatorii Dorolei, oameni aleşi şi scumpi, Ioan Chibulcutean, Toader Guga, Ioan Moldovan şi Ioan Rozolean.
Acest minunat om, iubit şi stimat de toată lumea, a trecut la cele veşnice în 30 martie 2000. Mormântul său merita să fie aşezat cu evlavie în grădina bisericii, acolo unde a răsădit atâtea flori şi cântece alese.
...Acum, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea dumitale, îţi închinăm o pioasă aducere aminte, o aleasă rugăciune, o smerită plecăciune şi o cunună de mort. Dormi în pace!