Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Vara genunchiului stâng

Laura-Corina Roșca

                După mai bine de douăzeci de ani de la Dilem(n)e, volum ce a reprezentat debutul ca poetă al Elenei M. Cîmpan, ne aflăm în prezența unui nou volum de versuri, publicat la Editura Ecou Transilvan în anul 2022, volum care cuprinde o constelație ideatică aflată în punctul de incidență al unei duble vocații – cea de profesoară și cea de om de litere. Este știut faptul că Elena M. Cîmpan este profesoară la Colegiul Național ,,Liviu Rebreanu”, iar din 2021, inspector de specialitate al județului Bistrița-Năsăud, că este membră a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Sibiu, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și președintă a Filialei Bistrița-Năsăud. De asemenea, este știut faptul că Elena M. Cîmpan este autoarea unui număr însemnat de volume de poezie premiate și recunoscute pe plan național și internațional, dintre care amintim doar câteva - Damian, Dansul verde, Sentimentele lucrurilor, Intrarea în timp, Poeme de fluturi (acesta din urmă premiat la Uniunea Scriitorilor din România Filiala Sibiu în anul 2020).

                În esență, personalitatea sa poetică s-a întregit de-a lungul timpului cu experiența sa de critic literar și traducătoare, mai ales din poezia germană contemporană. Scrise cu delicatețe și rafinament stilistic, poemele celui mai recent volum al autoarei, Vara genunchiului stâng (2022), îmbină, așadar, reflexivitatea teoretizantă cu o tonalitatea confesivă, intimă, în versuri al căror eșafodaj ne deschide drumul spre o interogație esențială ce pare a fi elementul lor de forță: ,,Cine știe drumurile noastre,/Colecție de ramuri răsfirate?/ Cine știe drumurile noastre/ Adunate în inimă?...”[1]. Drumurile Elenei M. Cîmpan circumscriu o reprezentare cartografică unică în peisajul literar actual, care aparent sucombă în artificiu stilistic, având o slăbiciune pentru ,,categoriile negative” ale prezentului, instalându-se într-o orientare estetică în care singura regulă ar fi cea de ,,a ști să folosești cum trebuie haosul”[2]. Elena M. Cîmpan nu respinge libertățile expresiei poetice contemporane, însă ea conferă călătoriilor simbolice ale poetului în orizontul creației sale aura unei arhitecturi de idei limpezi care deschid drumul spre o citadelă lăuntrică minuțios organizată. Singur, prin lume este un astfel de poem. Aceste versuri ce iau locul tăcerii, temerii, confuziei, sunt în măsură să arate periplele de pretutindeni și de nicăieri ale unei gândiri profunde, romantice, orientate spre trecut:

                Vai, ce s-a ales din călătorii!/ Praful, uitarea, uneori câteva imagini;/ Destul cât să zboare gândul/ Și să-mi povestească:/ Știi, tocmai m-am întors din Italia,/Deși știam că n-a plecat nicăieri./Peste câteva zile îmi spunea entuziasmat/ Că a fost în Spania și se ruga să-l cred,/La telefon, după ce mă întreba ce mai fac,/ Spunea că vorbește din Franța,/Apoi din Austria,/Până ce am fost de acord amândoi/Să păstrăm convenția călătoriilor;/Mă bucuram când era în Turcia,/În Polonia, prin Germania;/Ajuns la capătul continentului,/Gata de îmbarcare, ca Vasco da Gama;/ Du-te, am ajuns să-i spun,/După ce am înțeles drumurile lui/Imaginare, ca scrisorile lui Octavian Paler,/ De învins teama!…”[3]

                Este frumos acest poem pentru că ne apropie de centrul liricii Elenei M. Cîmpan prin intermediul imaginii gândului care zboară, a vocii care povestește, care are drumurile sale imaginare și cosmopolite, care sunt, în fond, tot atâtea despărțiri ce marchează un spațiul al introspecției, căci semnalează despărțiri față de ceea ce înțelegem prin călătoria sensibilă a spiritului. Este imaginea vieții ca despărțire, a călătoriei ca îndepărtare, care se prelungește la infinit prin acest „Du-te” resemnat din final al poetei. Este un îndemn care, în mod paradoxal, face ca dependența față de ființa părăsită să rămână totuși implacabilă. Se regăsește această obsesie a trecutului și a existenței solitare, de asemenea, în poemul Strada care merge înapoi:

                „Fac doi pași, mă opresc/Și strada mă trage înapoi/Ca o bandă de alergat./Aș vrea să fiu pe o bandă/ De la casa de marcat din supermarket-uri/Care să mă înainteze, ca pe orice produs,/Sau măcar pe o scară rulantă pe orizontală/Care să preia picioarele mele obosite/ Și să mă ducă la destinație,/Dar strada aceasta,/Strada pe care locuiesc,/Strada mea mă duce mereu înapoi,/Mă întoarce în trecut, cu doi-trei pași,/Cu două-trei case,/Cu doi-trei copaci...”[4]

                Vara genunchiului stâng ne arată un drum transfigurat, o despărțire care este în sine o regăsire, o creștere și nu o disoluție. Este absurdul unui ,,drumul în carantină”, este mirajul „tuturor drumurile pământului/Care duceau spre tine”, este existența suspendată într-o oglindire abisală care transpune libertatea imaginației într-un spațiu al regresiei și al repetitivității: „Dar, deodată, și pe drumul înapoi, spre mine,/Pe toate drumurile înapoi spre către mine,/Scria același lucru:/,,Drum în carantină”... ”[5] Elena M. Cîmpan deschide așadar acest nou volum de versuri cu imaginea unui spațiu care se distinge printr-un principiu al tăgăduirii. Acesta îl dublează pe cel al introspecției și generează la Elena M. Cîmpan reprezentări ale unui univers ce pare a rămâne la nesfârșit o ,,creștere negativă” (Marin Tarangul), cu scopul mereu eludat, menținându-se și evoluând mistificator.

                Mie, Scriindu-mi despre genunchiul verii transmite un sentiment al speranței, corelându-l însă cu conștiința unei absențe, conștiință care nu întârzie să se replieze asupra ei înseși:

                ,,Deschid cutia poștală/Și găsesc scrisoarea mea trimisă mie,/Citesc tare încet, tare încet,/Vocea mă însoțește/Pe drum/ De la o vară la alta,/De la o noapte la alta. Ochii mi s-au închis de câteva ori,/Încă nu, încă puțin,/Genunchiul stâng tot mă doare./E ceață în iunie,/Nimic nu mai vindecă/Duminica asta ca o semnătură...”[6]

                Vara genunchiului stâng este un volum deopotrivă misterios și tulburător, scris într-o limbă literară admirabilă, vădind calitățile unei stiliste autentice. Poeta comunică faptul că omul este tulburat de ceea ce simte sau află uneori prin căutările și reveriile sale, că aspiră la frumusețe și echilibru, dar că este prizonierul unei lumi contradictorii, contrapunctice, a iubirii ,,cu genunchi obosiți”[7], care își păstrează uneori deschiderea spre imprevizibil și miraculous (o lume unde anii ar putea avea nume, unde ,,învierea devine posibilă”[8], unde ,,Bogăția mă făcea să visez”[9], iar străzile, “de ambele părți, până la capăt”[10], au doar magazine cu rochii de mireasă).

                Expresia poetică a acestei existențe se desfășoară într-un conglomerat de trăiri uneori exaltate, expansive, alteori autarhice, introspective, ca exponent al ,,marii treceri” pe un drum care conduce la reflecție, suspensie, tăcere; un “ritual permis,/Pe strada aceasta de la un capăt la altul/ Al vieții…”[11]

 

[1] Elena M. Cîmpan, poemul Ramuri, Vara genunchiului stâng, Editura Ecou Transilvan, 2022, p. 83

[2] Ion Pop, Ore franceze II, Editura Polirom, 2002, p. 240

[3] Elena M. Cîmpan, Op. cit., p. 71

[4] Elena M. Cîmpan, idem, p. 49

[5] Elena M. Cîmpan, ibidem  p. 5

[6] Elena M. Cîmpan, ibIdem, p. 100

[7] Elena M. Cîmpan, ibidem, p. 28

[8] Elena M. Cîmpan, ibidem, p. 90

[9] Elena M. Cîmpan, ibidem, p. 6

[10] Elena M. Cîmpan, ibidem, p. 10

[11] Elena M. Cîmpan, ibidem, p. 12

Referințe

Cîmpan, Elena M., Vara genunchiului stâng, Editura Ecou Transilvan, 2022

Pop, Ion, Ore franceze, Editura Polirom, 2002

Tarangul, Marin, Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu, Editura Humanitas, 1992

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5