Valeriu Varvari, etalon al culturii năsăudene

În plină iarnă, în urmă cu un an, dangătul trist al clopotelor din Rebrişoara, într-un ecou prelungit plângeau pe cel plecat spre „Steaua Singurătăţii”, profesor şi scriitor Valeriu Varvari.
La Cluj, un alt clopot anunţa ca şi cotidienele cu chenar negru şi litere îngroşate prieteni, colegi şi foşti elevi că domnul profesor nu mai vine la întâlnirile de peste an. S-au adunat mulţi în ziua înmormântării, au luat cuvântul, l-au elogiat, au povestit întâmplări comune într-o atmosferă de oameni citiţi, întâmplări hazlii de parcă pentr-o clipă era o adunare literară. Au tăcut apoi, cu lacrimi pe obrajii brăzdaţi de ani, aşteptând parcă să ia cuvântul Valeriu, dar liniştea apăsătoare şi rece s-a destrămat când cineva a făcut un semn şi colegii rămaşi încă aici l-au scos din capelă şi cortegiul a plecat spre cimitir. L-am părăsit toţi, lăsând în urmă nişte necunoscuţi să acopere cu „totul rece, aspru şi umed amestecat cu bulgări de zăpadă” pe fratele, soţul, tatul şi Bunicule Valeriu Varvari. În plină iarnă parcă durerea e mai durere, frigul e mai frig, iar gerul pătrunde în inimă şi în minte mai agresiv ca acele, preluat de pulsul dureros din carcasa fiinţei. În timpan rămâne sunetul clopotelor şi al pământului îngheţat, căzând peste sicriu. Suntem încă sub impulsul durerii, pierderii fratelui drag, noi, cele două surori rămase aici până într-o zi. Îl plângem şi îl regretăm, durerea din inimile noastre neavând unitate de măsură la distanţa dintre Rebrişoara, unde s-a născut şi Cluj unde a scris şi publicat încă din facultate şi unde şi-a întemeiat familia. Soţia Marioara şi copiii Anca şi Dan fiindu-i fideli susţinători. Arsă de focul frigului în mai multe ierni, la începuturi de ani, cernită şi despletită am privit cu neputinţă cum pleacă, tata, soţul şi apoi fratele Valeriu. A fost alături de noi la bucurii şi durere, a fost alături şi de alţi rebrişoreni pe care i-a ajutat să se „realizeze profesional”, fiind recunoscut ca fiu al satului şi răsplătit cu diploma de CETĂŢEAN DE ONOARE AL COMUNEI. Distinsul profesor dl. Leon Muti a adus cu un an în urmă un pios omagiu (in memoriam) celui ce i-a fost consătean şi prieten. Cuvintele domniei sale spuse din inimă de profesor la profesor, de la scriitor pentru scriitor, ne-au făcut încă o dată mândri că „în neamul măerenilor” a existat un mentor şi om de valoare numit Valeriu. Întâlnirea de care vorbiţi, dl. profesor Leon Muti, v-o doresc să fie cât mai târziu, doar eu aştept şi promit să fiu punctuală, pentru că pe mine mă mai aşteaptă un om drag plecat prea devreme… Vreau să cred că soţul şi fratele meu stau împreună, ţinându-şi companie în nopţi geroase, sau nu… aşa cum făceau de fiecare dată când se întâlneau bucuroşi în acest „loc de trăit” şi „loc de murit”. Vă mulţumim tuturor celor care aţi fost alături de noi şi de Valeriu, mulţumim tuturor celor care l-au iubit şi respectat, celor care i-au citit operele rămase ca şi copiii lui, orfani. Opere frumoase, cărţi orfane care aşteaptă să fie mângâiate în seri de iarnă reci, de căldura mâinilor care ştiu să mângâie o „carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. În veci pomenirea lui!
Anuţa, sora cea mică