Valeriu Gafencu, cetăţean al Cerului

Numit de Nicolae Steinhardt„sfânt al închisorilor comuniste”, m-am gândit că cele rostite de marele scriitor şi monah, care a fost şi un remarcabil membru al cenaclului „Saeculum” din Beclean, în anii 80, ajungând la concluzia că n-au fost vorbe aruncate în vânt. Astfel că, am început documentarea privind toate cele legate de Valeriu Gafencu, care s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia, fiind născut în anul de graţie 1921, când vedea lumina zilei Î.P.S. Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, în acelaşi timp un remarcabil scriitor al literaturii române şi Majestatea Sa Mihai I, regele României, dar şi tatăl meu Teodor a lui Agheu din Ciceu-Poieni, sat aparţinător încă din perioada medievală de domeniul cetăţii Ciceu.
În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă ailnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filozofie din Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studen’i pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nua văzut cu ochi buni, activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţi elevi şi studnţi să se se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru a se pregăti de lupta împotriva comunismului bolşevic ce ameninţa atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de las închisoarea Aiud( întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944 ) şi de la Piteşti.
Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul –închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supraveţuirea sa timp de doi ani( până la 18 febr. 1952 ) poate fi considerată drept o minune.
Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul,lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.
În ultimul an, hemoptizia( scuipa sânge ) îl transformase într-o „epavă” . La prima vedere, când lumina sfinţeniei trecea de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce deprimare şi schimonosire a chipului a trecut la cele veşnice.
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat pe gardienii – călăi. Trupul lui se făcuse cu adevărat locaş de Duhul Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.
Pe 2 februarie el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură pe partea dreaptă, pentru a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între, între orele 14,00 şi 15,00, după momente de rugăciune incadescentă ( cu faţa transfigurată), Valeriu a rostit ultimile cuvinte : „Doamne dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună ( atuberculoşilor ) , au venit şi s-au închinat , pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale . „Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam : tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa” .