UNGARIA ca o urâtă pasăre de pradă (II)

doar câteva momente ale modului în care vecinii noştri, ca ţară, din vest, caută să-şi sublinieze hungarismul prin orice mijloace să se sublinieze, să pară mai importanţi decât sunt, încearcă, dacă ar fi după ei, chiar să refacă Imperiul Austro-Ungar dar, neapărat fără Austria, chiar dacă ar dori să-şi însuşească câteva părţi din aceasta, pentru că nu le-ar strica, la o adică.
Nu am uitat nici promisiunea că voi relua, spre detaliere, câteva aspecte dintre cele pe care le-am amintit în articolul amintit, mai ales că istoria îndelungatei convieţuiri, ca vecini, cu ungurii, ba şi ca „oaspeţi” cu unii, care au cam rămas pe aici, este destul de întortocheată.
Acum, normal că nu voi relua toată istoria, din anul 894, când Câmpia Panonică le-a oferit găzduire şi nici nu voi relua istoria popoarelor migratoare, dar trebuie, neapărat, să reiterez faptul că ungurii s-au creştinat la o mie de ani după noi, iar în secolul patru, când ei încă nu veniseră în Europa, noi, românii, dădeam Franţei pe Sfântul Casian, el a plecat din Dobrogea să organizeze viaţa monahală într-o ţară precum Franţa, lucru pe care, probabil, nu-l prea cunosc nici diriguitorii de azi ai Uniunii Europene, dar asta-i o altă poveste.
Revenind la convieţuirea româno-ungară, trebuie reamintit că vecinilor noştri le revine periodic, dacă nu permanent în minte povestea Trianonului, uitând, din cauza împăienjenirii minţii, că Transilvania a fost aici încă cu mii de ani înaintea venirii lor de pe Volga sau a secuilor dinspre Finlanda, secui care s-au cam pierdut ca etnie, lăsându-se uşor, prea uşor, asimilaţi de „fratele” acaparator care au fost şi au rămas ungurii.
Normal că, în relaţia cu România aceştia nu pot uita Transilvania, chiar Horthy şezând după deal şi plângând după Ardeal, iar Kossuth a vrut neapărat să-şi puncteze existenţa prin anexarea revoluţionară, la 1848, a Transilvaniei, numai că ghinionul lui s-a numit Avram Iancu care i-a tras lui şi armatelor sale nişte bătăi ce nu trebuie uitate şi unii conaţionali de-ai noştri, din aceste vremi chiar nu le uită şi se mai răfuiesc încă cu Marele Tribun.
Normal că ungurii nu pot uita, din întâlnirile cu românii nici Posada, iar Bela Kun şi-n mormânt, probabil, mai vede opinca românească pe Parlamentul unguresc la Budapesta.
Din aceste motive, ca şi din cel al rudeniei cu ruşii, ca descendenţi de pe Volga, Bela Kun a pornit din zona Sălajului spre temeluirea Republicii Sovietice Ungare, numai că i-au fost zădărnicite socotelile chiar de către burghezo-moşierimea românească şi, ajuns secretar şi sfătuitor a lui Lenin, l-a întărâtat pe acesta împotriva României, iar Tătucul nu a aşteptat prea multe impulsuri pentru că avea şi aşa destule ranchiune împotriva ţării care nu a recunoscut, prin documente, marea construcţie şi marele experiment comunist, numit URSS, fapt ce se regăseşte în relaţiile încordate existente mereu între marele frate de la Răsărit şi România.
Normal că nici ungurii nu s-au îndepărtat prea mult, ca sentimente, de cel al urii faţă de România şi chiar dacă poporul de rând nu mai visează chiar atât de insistent la Ungaria Mare, conducătorii, mai ales şi unele partide apărute mai recent, hrănesc din greu, iluzii şi idei revizioniste.
Normal că din acest peisaj al istoriei hungariste nu trebuie uitat nici Miklos Horthy, un nazist feroce, care a beneficiat, drept recompensă, de prevederile Diktatului de la Viena şi care dorea, neapărat, nu numai să căsăpească românii, dar visa la o ieşire la mare pentru că amiralul se vedea, probabil, într-o navă amiral pe care să o conducă, pentru că nu-i aşa, marea multe isprăvi face.
Ajunşi lângă mare, este, totuşi, vremea concediilor, să nu trecem uşor peste faptul că premierul Ungariei, ca şi preşedintele Parlamentului, Laszlo Kover, se zbenguie prin România, mai ales în campanii electorale, fiind în căutarea, probabil, a marii găselniţe europene a… cedării de suveranitate pentru că, dumnealor, ca şi Tokes-ul autohton, „capul pătrat”, după cum se autodenumeşte, nu vede, din poziţia sa de vicepreşedinte al U.E., ajuns acolo şi cu pripoană românească, nu vede, zic, în Transilvania altceva decât autonomie culturală şi apoi, de ce n-ar vrea şi autonomie teritorială pentru că, judecă cam stereotip, lor li se permite să facă ce doresc pentru că sunt şi ei pricepuţi populari europeni. Şi profitori.
Numai că, se pare, că ţara în care se resimte puternic renaşterea cultului lui Miklos Horthy, cel ce a pus în operă, prin acoliţii săi momentele de la Ip, Trăznea, Prundu Bârgăului, ca şi din atâtea alte localităţi transilvane, începe să fie urecheată şi de Congresul SUA. Care îi cere Premierului Ungariei, cel căruia preşedintele român ales şi suspendat îi mulţumeşte pentru sprijinul în alegeri, iar la referendum şi-a îndemnat „supuşii” unguri din Transilvania să boicoteze democraţia prin neparticiparea la vot, să pună capăt antisemitismului din ţara sa, ţară cuprinsă de un val de antisemitism, tipic nazist, care a cuprins Ungaria, fiind promovat de partidul de extremă dreapta Jolbik.
Este un semnal care ar trebui să trezească reacţii şi în nivelele de decizie ale Uniunii Europene, mai ales că la gestul Congresului american ar trebui adăugat şi cel al laureatului Premiului Nobel, Elie Wiesel, care a returnat Ungariei o decoraţie după ce preşedintele Parlamentului Ungariei, Laszlo Kover, a participat la ceremonia în memoria scriitorului fascist Nyiro Jozsef, ce a avut loc în ţara noastră pe 27 mai.
Păi, iată cam cum este privită Ungaria, acolo unde, într-un sat se inaugurează un bust al lui Miklos Horthy, aliatul lui Adolf Hitler, iar premierul Viktor Orban nu a condamnat gestul conaţionalilor săi, vreme în care noi dărâmăm statuile lui Antonescu.
„Horthy ne-a arătat drumul”, a afirmat primarul Gyorgy Furesz la dezvelirea bustului, iar ce se întâmplă în Ungaria vecină înspăimântă întreaga Europă, iar comunitatea evreiască mondială a intrat în alertă privind restaurarea simbolisticii regimului criminal de tristă amintire Horthy, alias Sallasy.
Este normal ca, faţă de cele menţionate mai sus, şeful Parlamentului ungar, Laszlo Kover, să fie declarat indezirabil în Israel, preşedintele Parlamentului izraelian (Knesset), Reuven Rivil, a anulat o invitaţie de a vizita Israelul, adresată omologului ungar.
Este surprinzător că astfel de oameni, ce stimulează reînvierea cultului fascist, a unei epoci apuse, epocă în care evrei, români, ţigani din România au fost expulzaţi şi ucişi din ordinul celor cărora acum, în Ungaria, li se ridică statui sau sunt martirizaţi, se plimbă prin România ca pe propria moşie, ba îndeamnă, în spiritul extremismului iredentist, la tot felul de autonomii, amestecându-se grosolan în treburile interne a unei alte ţări şi, ciudat, după episodul cu propria Constituţie, ei îşi continuă, falnici, demersurile, iar noi ne complacem senini în ideea că nu se solicită ceva „cedare de suveranitate”.
Domnilor factori de decizie din România, ba chiar şi din Europa, chiar ne prefacem că nu observăm cam ce pericole planează deasupra acestei ţări şi a întregului continent?
Din a cărui moşie, din a cui pământuri cedăm niscaiva suveranitate?
Oare la 1812, când „Poarta” a dăruit ruşilor Basarabia, o ţară, propriu-zis, nu ne-am lecuit de astfel de gesturi de mare mărinimie?
Chiar nu ne gândim la modul în care jignim înaintaşii, eroii, pe cei care au murit pentru independenţa şi suveranitatea ţării, chiar atât de jos am ajuns, încât pentru un bob de putere să ne prefacem că nu observăm pericolele uriaşe ce ne pândesc? Şi vin şi dinspre Ungaria.
Oare am oficializat imnul naţional „Deşteaptă-te române” şi noi suntem în pragul letargiei, dăruind tuturor câte o bucăţică din suveranitatea pe care, se pare, că nici nu o mai avem, fiecare simţindu-ne aici, stăpân, iar noi cu capetele plecate, ascultăm doar şi facem genoflexiuni, semn de lipsă de demnitate, de parcă am uitat că suntem şi ar trebui să fim verticali şi demni. Şi mai ales pui de lei.
Adrian L. Mănarcă,
senior editor

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5