Ungaria, ca o urâtă pasăre de pradă (I)

Am urmărit, nu numai în această vară, dar şi prin istoria ce ne-a hărăzit vecinătatea cu ungurii, care care-i felul de a fi al acestora şi mai ales al celor care s-au strecurat în fruntea lor şi care, aproape fără excepţii, au fost mânaţi în activitatea lor de apucături, mai mult decât surprinzătoare.
Şi nu mă refer la migraţia lor, ci la mentalitatea lor, voindu-se mereu o stirpe aparte, căruia i se cuvine totul, mult mai mult decât li s-a oferit.
Chiar şi pe Dumnezeu l-au cunoscut, la o mie de ani după români, dar în loc să-l venereze pe cel ce i-a creştinat, ei venerează „Sfânta Coroană”, care le-a asigurat cuceriri, jafuri şi profituri nemeritate.
Veniţi la 894 după Hristos prin aceste zone, s-au crezut, şi încă se mai cred, favoriţi ai sorţii pentru că au uitat, sau vor să uite, că pe aceste meleaguri au fost şi sunt încă alte seminţii, iar pe unele dintre pământurile acestora s-au insinuat prefăcându-se că uită care-i adevăratul stăpân al acestor pământuri.
Apoi, treptat, au început să creadă că Dumnezeu sau Isten-ul lor a creat pământul expres pentru ei, uitând, cu rea intenţie, să mai ştie că aici, la venirea lor, erau de multe mii de ani alţii care, aceiaşi, sunt aici pentru alte mii de ani.
Cu ungurii, poate şi cu alte naţii, ca şi cu unii politicieni e greu să discuţi, pentru că ei nu admit evidenţa argumentelor.
Normal că nu voi insista acum la toate argumentele istorice, la vestigii arheologice şi la alte dovezi indubitabile, dar manifestările hungarismului, în general, sunt mai grave decât simple şicane, dovedindu-se, fără putinţă de tăgadă, că ei nu au frână, nu ştiu să se oprească, învârtind adevărul istoric, precum bostanul şi răstălmăcindu-l după bunul lor plac.
Pe marginea ideilor de mai sus am zăbovit, în dese rânduri, pentru că am convingerea că noi şi noi generaţii de lideri, din ţara vecină, Ungaria, ajutaţi şi de unguri trăitori în alte ţări, observaţi că nu am băgat în aceeaşi oală pe toţi ungurii, apasă mereu pe o coardă subţire, destabilizatoare, nu numai pentru relaţiile dintre cele două ţări, dar şi pentru întreaga Europă.
Ei, iată un nou subiect asupra căruia voi insista, în viitor. Este vorba de modul în care Uniunea Europeană se preface a nu observa cam ce „cărţi”, cu adevărat false şi periculoase, manevrează vecinii noştri. E drept că, acest mod de convieţuire sau de a se comporta al ungurilor, unii dintre ei, nu toţi, nu mai este o surpriză sau nici n-a fost aşa ceva.
Dar pentru a concretiza, voi puncta doar câteva dintre manifestările naţionalist-revizioniste ale unor unguri din Ungaria, dar şi ale unor reprezentanţi ai etniei maghiare din ţara noastră.
Este mai mult decât evidentă insistenţa cu care mulţi dintre ungurii de ieri, dar şi dintre cei de astăzi, de o parte şi de alta a graniţei aprind mereu fumigene, astfel încât mereu reînvie în memorie momente din istorie, care lasă urme adânci în conştiinţa colectivă, România fiind, în principal, ţinta predilectă a revizionismului unguresc, iar Transilvania este mereu pofta unora dintre urmaşii amiralului fără flotă şi fără mare, care vor să profite din plin de ideea „cedării de suveranitate” pe care o alimentează, surprinzător, chiar unii şi alţii dintre cei ce se pretind români.
Dar să ne întrebăm, nu neapărat retoric, câţi dintre moţi, mai ales, pot uita caracterul antiromânesc al Revoluţiei ungare de la 1848, câţi dintre ei pot uita „faptele” lui Kosuth sau câţi acceptă ca cineva, un aşa-zis secui, slujbaş, al statului român îl mai spânzură încă pe Avram Iancu? Ce poate fi altfel decât o obrăznicie pentru a nu zice mai mult decât atât „monumentul” dăruit celor 13 generali eternizaţi parcă tocmai pentru a învenina relaţiile dintre două ţări? Cum ar putea fi uitat, dacă mereu se zgândăre în vatra mereu încinsă a istoriei, momentul în care Republica Ungară a Sovietelor, condusă de Bela Kun, un „ungur” din zona Sălajului, a recurs la atacarea militară a României şi care s-a soldat cu campania armatei române în Ungaria din anii 1919-1920, finalizată cu arborarea opincii româneşti pe „parlamentul unguresc”, iar transfugul „şef de stat” al Republicii Ungaria şi-a găsit slujbă ca secretar al lui Lenin în „Republica soră”. Sau, de ce oare agitatorii cu pricina cred că noi n-am şti chiar nimic despre „emblema” fascismului în Ungaria interbelică şi noul cult al lui Miklos Horthy, asupra căruia vom zăbovi într-un număr viitor al ziarului, sau despre Diktatul de la Viena din 1940, ori despre ridicarea unor statui în România a unor criminali de război, cum ar fi Albert Vass, ori aducerea cu tam-tam a rămăşiţelor altui criminal, Nyiro Jozsef, sau despre larga preocupare şi realizarea deportării către lagărele morţii a evreilor de pe teritoriul ocupat în ultimele zile ale războiului, aspecte despre care ziarul „Răsunetul” a făcut vorbire adesea.
De ce cred animatorii din aceste vremi în amnezia românilor atunci când dau năvală în Transilvania, pe care au transformat-o în poligon, chiar şi electoral, amestecându-se ba în alegerile locale, ba la Referendum, băgându-şi nasul în treburile interne ale altei ţări, la fel de membră a Uniunii Europene ca şi Ungaria, ori poate crede cineva că martirii de la Ip, Trăznea, Prundu Bârgăului, ca şi din atâtea alte localităţi transilvane nu mai au urmaşi?
Cum pot crede oare propagandiştii hungarismului că nimeni nu mai ştie cum, în perioada tulbure din toamna anului 1944 şi până prin 1948, numeroşi maghiari de pe meleagurile româneşti au sărit din barca fascismului în cea a comunismului şi au acaparat funcţiile de conducere în noile organe ale puterii, atât la nivel local, cât şi la nivelul instituţiilor centrale, încercând de acolo să câştige simpatia sovieticilor, şi adesea au reuşit acest lucru, fapt atestat şi care se poate dovedi, făcând asta ca să-i compromită pe români nu numai în „Pact”, dar şi în lumea occidentală, folosindu-şi cu abilitate diaspora, de altfel numeroasă şi destul de mânioasă pentru pierderea multor privilegii.
Chiar crede oare cineva că oamenii mai în vârstă au uitat contribuţia comunistă şi adesea de trădare a lui Karoly Kiraly sau Suto Andras, sau cineva îşi închipuie că românii nu ştiu cam ce au pregătit, printre alţii, sovieticii şi prietenii lor unguri pentru România în finalul anului 1989, pregătire ce viza exclusiv atingerea idealurilor revizioniste, nu numai ungureşti, pentru că, în esenţă, „Planul lui Valev” de sfârtecare a României era încă un gând pentru unii dintre vecinii noştri.
Nu pot fi luaţi prin surprindere românii nici în „bătăliile politice”, pentru că noi, se pare că nu prea pricepem ce-i lupta politică, dar este cert că „şahiştii” de peste hotarele noastre susţin diverse tabere interne, funcţie de promisiuni, adeverindu-se că politica este, în fond, o mare cocotă, care merge până la vânzarea de ţară.
Sunt destule aspecte ale problemelor amintite mai sus asupra cărora vom mai reveni.
Adrian L. Mănarcă
(senior editor)