La noi

„Unde este satul românesc?”

Cornel Cotuțiu

Chiar așa: Unde? Și cine trăiește acolo, ce categorii sociale, câți mai trăiesc acolo, cum, care este rodnicia lui? Sunt întrebări pe care și le pune iscusitul scriitor de la Rodna, Dan Popescu în volumul „În vuietul timpului”. Dar nu numai el întreabă și nu numai el scrie pe această temă, aproape dramatică.
Interesul lui Dan Popescu este însă constant, insistent, persuasiv, uneori chiar condescendent, în câteva rânduri se simte chiar câte un puseu de năduf.
Între texte dedicate, prietenește, unor condeieri ai arealului Someșului Mare în amonte , se întâlnesc nu puține pagini ale căror titluri sunt sugestive pe seama acestei problematici: „Archiud, vatră de veșnicie românească”, „Bărăganul, între ciulini și miraj”, „Moare satul tradițional maramureșean?”, „Satul tradițional românesc, între moarte și necesitate”, „Unde este satul românesc?”, „Vor distrugerea neamului românesc?”, „Satul românesc între spiritualitate și criză”, „Satul românesc tradițional”, „Unde sunt țăranii de altădată?” Fie și numai parcurgerea titlurilor provoacă emoție, decum dezbaterea lor.
„La țară” înseamnă peisaj. De pildă, Bărăganul este ca „o femeie în zdrențele ei”. Dar „sudistului” Dan Popescu îi provoacă nostalgii lirice:
„La ceas de seară, când amurgul ne mângâie fruntea, ciulinii amintirilor ne copleșesc, este o invazie plăcută, unduitoare tainică, coborâte peste un suflet obosit de chemarea modernismului.”
Dar vremurile de azi numite (impropriu „modernism”) afectează (spre regretul scriitorului) patriarhalul lumii de altădată: „Și acum este liniște la Archiud, dar este un altfel de liniște. Și parcă și simfonia vântului are o altă partitură.” Apoi, meditând la destinul așezării rurale și mărturisindu-și încrederea în „reînvierea sufletului nostru ancestral”, îl invocă pe Shakespeare: „Este atât de întunecat cerul încât numai o furtună îl poate limpezi.” Să-l cred naiv sau nu pe Dan Popescu? Oricum, deviza sa e constituită din cele două spuneri axiomatice, a lui Blaga – „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” și, respectiv, a lui Liviu Rebreanu – „La noi, singura permanentă inalterabilă a fost și a rămas țăranul.” Această veșnicie, această permanentă sunt susținute, nutrite de valori fundamentale, pe care condeierul rodnean le înșiră ceva mai departe: Dumnezeu, Națiunea, Familia, conștiința de neam, istoria (substantivele cu inițială majusculă îi aparțin opinentului). Aici merită semnul exclamării cu înțeles de aplauze.
Autorul crede în economia patriarhală, consideră că biserica, folclorul și limba, întemeierea familiei pe cutume strămoșești asigură frumusețea destinului românesc – „Și o linie de forță a libertății noastre.”
Dar, atent, Dan Popescu, previne:
„Modul de viață arhaic nu trebuie idealizat, astăzi este greu să te mai lipsești de confortul pe care ți-l aduce modernismul, însă nu vrem să vedem în satele noastre acele case baroce, colorate strident, dominatoare a vecinilor și împrejurimilor, vrem să vedem case frumos proporționate, cochete, integrate în peisaj, care aduc ceva din memoria strămoșilor.”
Și își încheie evantaiul destinat acestei dimensiuni socio-naționale:
„Țăranul român nu a murit, el doar s-a transformat. În bine sau în rău.”
O încheiere nu interogativă, ci disjunctivă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5