Un articol dedicat lui Grigore Pletosu scris de dr. C. I. Șotel

Trimis de Alexandru Dărăban

Veșnic tânăr și ferice, fără gânduri, fără griji, cu surâsul înflorit chiar și în somn pe buze, a trăit o viață cred de basm, nenea Grigore Pletosu.

Rar, enorm de rar, să ivesc chiar în o generație, atari indivizi zămisliți, atât de indiferenți, satisfăcuți sau fericiți, în orice situație, pe care nu-i atinge nici o furtună, oricât de năprasnică sau nemiloasă ar fi, pe care nu-i poate abate din făgașul caracteristic, intrinsec, nici un val de noroc sau bucurie, oricât ar fi de neașteptate, de dimensiuni și importanțe, capitole extraordinare.

Câți au năzuit să descopere enigma acestei firi excepționale, dar fără nici un rezultat, câți nu au apelat direct la nababul acestor tezaure inapreciabile, să le divulge secretul provenienței sau achiziționării lor, tuturor dând din umeri, le surâdea politicos, parcă ar fi voit să le spună: cele rele, ale mele, le încui după zăbrele, cele bune, ca și strune, cântă-n suflet, ce le-aș spune.

Nici vorbă să fi fost un ipocrit sau fariseu, să fi atașat manifestări false, actoricești, cu tendințe sau scopuri premeditate sau egoiste. Privea în roz viața, cu sufletul boemului echilibrat și niciodată nu se lăsa influențat sau subjugat de inconvenientele sau violențele, jocului ei hapsân, capricios, savura temperat nectarul clipelor fericite, neuitând niciodată să păstreze și pentru ziua de mâine, din rezerva lor.

Dacă, pentru alții, era clopotul satului, pentru studenții săi era mai discret, ca mormântul. Niciodată și pentru orice bun lumesc, n-ar fi divulgat secretul, decât după ce pericolul era trecut și sabia lui Damocles era îndepărtată, la sigur, de pe capul făptuitorilor naivi, imprudenți sau ghinioniști. Nu era student să nu-i fi mărturisit deraierea sau buclucul, indiferent de ce natură și, într-un fel sau altul, dacă era cazul, să nu-i fi cerut ajutorul, să iasă basma curată din cleștele unei eventuale încurcături, consumate pe neașteptate.

Scăldat în toate valurile vieții, dispunea de nenumărate chei miraculoase pentru soluționarea oricărei chestiuni și în tot momentul era gata să le pună la dispoziția apelantului, îngrijorat, de multe ori disperat, din cauza eventualelor urmări neplăcute.

Ca să nu trădeze, să nu apară complice, simula întotdeauna că nu înțelege, că e indiferent și trecând brusc la alt subiect, povestea exemple din trecut, fie inventate, fie întâmplate, din care, cel cu musca pe căciulă, putea să descifreze analogia, dacă era isteț și  aplicând-o în cauza proprie, să se strecoare cu obrazul nepătat.

Abia, atunci, întorcea moneda și cascadele de reproșuri, amenințări și morală, disecau cu de-amănuntul ființa victimei, pentru ca nu peste mult, părintește, să fie uitate toate, să intre în făgașul normal.

Puntea tainică de intervenție automată între elevi și profesori sau alți intelectuali dușmănoși, secanți și răi, era totdeauna fie iertatul și iubitul profesor nenea Grigore, care avea totdeauna curajul să intervină pe loc, când gluma se prea îngroșa, când lua un aspect de persecuție nemeritată, eclatantă, când acuzatorul nu se lăsa convins și pretindea satisfacție momentană, indiferent de urmările, eventual, dezastruoase, pentru cei dintâi și, cu deosebire, pentru părinții lor.

În asemenea cazuri, nu se sfia să răscolească trecutul, să arunce în față cerberilor neînduplecați păcatele mari și mici, să le amintească de tinerețea lor, să-i forțeze să-și analizeze obiectiv manifestările de odinioară, pe care știa să le prezinte mai grave, mai reprobabile, mai vrednice de corecțiuni drastice, exemplare. Fără considerare, dezvăluia atunci intimități rușinoase, condamnabile, ba chiar degradante, în harul și aprobarea celor prezenți. filmul înșira neîntrerupt poznele făcute, deraierile suferite, gardurile sărite, războaiele purtate, fustele deochiate, cu un cuvânt, nostimada scandalurilor din trecut până în acel moment.

Ca prin farmec, gurile amuțeau subit, în față, ca să înjure mișelește pe la spate pe cel ce cutezase să le frece nasul, să arunce în vileag adevărul, pe șleau, fără cruțare.

Caracteristic de altmintrelea, că toți acei cu musca pe căciulă sau cu trecutul volburat, erau cei mai extremiști exponenți ai ordinii, disciplinei și moralității, cei mai refractari oricărei indulgențe, cei mai demonici opresori, chiar și a celei mai nevinovate libertăți.

Era, binișor, picant la vorbă și nu se ferea niciodată de glume sau istorisiri senzaționale, cu sens dublu, piperat.

Câți dintre foștii mei conșcolari nu vor fi cuprinși, încă și astăzi, de accesele unui râs sincer și înviorător, când își va aminti de explicațiile hazlii, specifice, despre modă, tablouri, asociație de idei, impertinență în celeritate, etc.

Păcat, că o peană măiastră nu a prins și eternizat toate sclipirile de gândire, istorisite sugestiv, care s-au pierdut în van, în paguba literaturii comice românești.

Profesor de religie ortodoxă, română și filosofie, pretindea enorm de mult, cu deosebire de la aceia care erau mai slabi la alte studii.

„Dacă te car în spate, eu... pretind să-mi fii în clar cu materialul ce-l propun, să știi mai mult decât alții, altfel te dau de-a berbeleaca, de nu te mai ridică nici chiar o ciurdă de boi”.

Nu existau regulamente ori legi scrise, dar era o înțelegere reciprocă între profesori, că acel elev care era slab la un studiu, dar avea înclinare spre altele „să-i treacă cu vederea”, dar în schimb să i se pretindă, cu mult mai mult, din celelalte.

Dacă n-ar fi fost așa, fie iertatul Badea Gheorghe și câți alții, n-ar fi absolvit vreodată, nici chiar patru clase de liceu și neamul românesc nu s-ar fi putut mândri cu un semănător de ogoare noi în literatură, ca un geniu de talia lui Coșbuc.

Fără talent la matematici, slab din latină, a eternizat încă atunci șicanele profesorului pentru cel din urmă studiu, în versuri, care circulau din gură în gură pe vremurile noastre.

„O Horaț, poet latin,

Îmi ești dat spre mare chin,

Prin a tale versuri grele,

Îmi scurtezi zilele mele...

 

Dar Horațiu de la masă,

Cu cap mic și barbă deasă,

Cu ochi negri, scânteietori,

Când îl vezi te iau fiori.

 

( striga) N-ai învățat! Șezi voinice,

Nu mai știi nimic a zice,

În foc cu cartea și te cară,

Ești numaidecât fără.

 

Blăstămați și-afurisiți,

Furați numai pe părinți”.

 

N-au trecut, apoi, nici trei decenii și, cine altul, decât badea Gheorghe, a dovedit tuturor că știe chiar mai multă latină decât fostul său profesor secant, traducând „Eneide” a lui Virgiliu, în versuri nepieritoare.

Vreo câțiva ani, fiind și profesor de canto, a năzuit din răsputeri să reînvie, cu deosebire, cântecele eroice ale trecutului, scoase intenționat din circulație, de scâncetele moderne, erotice, de proveniență dubioasă, cu timbru și armonie curat mahalagesc.

Era convins ca nimeni altul, pe acele vremuri, de importanța capitală a cântatului, clasificându-l între principalele izvoare neprețuite, care au ținut pe vremuri sufletul românesc și l-au dus din biruință în biruință, spre solidaritatea națională, chiar peste și că alăturea de alte condițiuni tot aceste, vor trebui să întrupe visul unității naționale de mai târziu.

Cu ocaziunea orei de canto, dar cu deosebire la domiciliul elevilor încartiruiți, în camerele din ograda lui, cântecele eroice: Auzi Buciumul, Hora de la Plevna, Hora Unirii, Limba Românească, Marșul Basarabiei, Trecerea Armatei Române peste Dunăre, Trecerea Dunării, Trei culori, apoi doine și colinzi, au fost scoase de sub cenușa uitării și dispersate din nou în toate colțurile Ardealului de elevii liceului năsăudean.

Nu era petrecere cu dans la care, în pauza de la miezul nopții, să nu fi comandat lăutarilor să cânte melodii naționale, fără a se sinchisi de eventuala prezență a prim-pretorului sau a altor organe oficiale, reprezentante ale puterii de stat

Iar ca să vă puteți face o idee clară despre omnipotența unui prim-pretor de pe acele vremuri, amintesc răspunsul țiganului din poveste:

- Măi cioară, fugi la dracu și te ascunde, să nu dea peste tine încălțatul împărat!

- Hm?... Cum ai zis, să fug? Doar nu vine Măria sa Folszolgăbifău (prim-pretor).

De ce?

Avea o voce dulce, duioasă, de tenor secund, care devenea și mai minunată, prin  textul expresiv, adunând participanții în sala alăturată, unde, în jurul mesei lui, acompaniau entuziasmați, cu gândurile represite peste barierele hotarelor, spre visul ce mijea tot mai puternic, să devină realitate.

Să înșiri și neplăcerile și discuțiile pătimașe, care le avea câteodată, din această cauză, cred că e de prisos, dar necondiționat trebuie să accentuez că atari manifestări erau încadrate în paragrafii codului penal și niciodată nu puteai ști dacă în primul moment nu erai înhățat și prezentat plocon procurorului pentru nițel frecuș patriotic, dacă nu cumva așezat după gratii pentru iredentism, pentru atentat la integritatea statului sau rebeliune, ca să ți se dea ocazia să meditezi asupra dreptății ungurești, în speranța că ți se va răcori nițel avântul național.

Asemenea celorlalți colegi ai săi, înșirați, atribuia o importanță deosebită selecționării elevilor, bazat numai pe psio-nobilitățile sau psio-sublimitățile necondiționat prezente, de la care normă nu s-ar fi abătut niciodată, în nici o împrejurare, pentru orice bun de sub soare.

De câte ori nu-și bătea joc, ulterior, de unii din profesorii contemporani, de regulă cei mai tineri, cu alte convingeri, chiar opuse, când viitorul evidenția eclatant că calitățile mentale, oricât de excepționale ar fi, nu sunt balanța exclusivă pentru justificarea clasificării eminente a unui individ.

„Nu ți-am ceterat frate întru catedră proverbele geniale ale țăranului nostru și cu toate acestea n-ai vrut să mă asculți și să te conformezi, spre satisfacția d-tale și binele tuturor. Sper, te-ai convins acum, că așchia nu sare departe de tăietor, că din coadă de câine nu faci sită de mătase, că năravul din fire n-are lecuire, că capra sare masa, iada sare casa, apoi chiar turnul bisericii, când o mai dresei, o școlarisești, fie cât de puțin.

Ehei, dragul meu!... Profesorul e o vocație, e cea mai grea și mai responsabilă carieră cu care, nici una nu se poate asemăna, dar nu se mărginește numai la prezențe punctuoase, la explicații clare și inteligente și la imaginarea și disecarea metodică și conștientă a materialului de către elevi, ci în prima linie, trebuie să scruteze obiectiv și infailibil secretele, oricât de voalate ar fi, ale sufletului acestora. Altmintrelea, liceul se reduce la o pepinieră de nenorocire a familiei, a societății și a neamului”.

Pentru elevii săi, Grigore Pletosu n-a fost profesor în sensul explicativ al noțiunii, ci mai mult, un conșcolar mai bătrân, un povățuitor sincer și dibaci, un apărător intransigent, cu autoritate nediscutată.

N-a cunoscut ce-i ura, cu atât mai puțin răzbunarea, fire de boem incorigibil, se bucura de fericirea aproapelui și se întrista alăturea de cel năpăstuit, când ghearele nenorocului în înhățau nemilos.

Dar și de gura lui, să te fi ferit sfântul, când o cauză oarecare, începea a te melița, căci nici puzderii nu se mai alegea din liniștea vieții tale.

În capul său mare, ascuns în bogăția pletelor de preot ortodox, se ascundea sub fruntea înaltă, o minte ageră, completată cu cunoștințe multiple și cu o disciplină filosofică de admirat, care era capabilă să discute orice problemă, clarificat fiind printre cei mai dotați profesori ai liceului din Năsăud.

Înzestrat, apoi, și cu un talent oratoric de invidiat, captiva auditoriul la orice serbare și la toate ocaziunile, prin frumusețea impecabilă a limbii, prin măreția ideilor și acompaniamentul artistic, al mimicii și gesturilor naturale.

N-a fost grănicer, dar s-a identificat sincer cu toate aspirațiunile și tendințele acestora, combătând dezinteresat, dar energic, orice încetare de subminare a fortăreței cătanelor negre, indiferent din care parte ar fi venit.

A fost simpatizantul elevilor, răsfățatul societății și favoritul țăranilor someșeni.

Atotputernicia l-a învrednicit să vadă, întrupat, visul milenar, să se bucure, mai aproape două decenii, de o viață liniștită, în hotarele întregite ale României Mari.

S-a stins octogenar, fără lacrimi și dureri, împăcat cu gândul că a dăruit din belșug multor generații comori neprețuite, din sufletul și mintea sa.

 Text publicat în „Plaiuri Năsăudene”, București, Anul II, 1944, nr. 20-21, p. 3 și p. 9.

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5