„Traiectorii interzise”

Citind cartea de debut a lui Vasile Gh. Pascal, „Traiectorii interzise” (Ed. Limes, Cluj-Napoca) putem să întrezărim drumul autorului care are o mare plăcere de a povesti. El fiind un bun evocator, are un discurs care ne dezvăluie unele stări sufleteşti, zbaterile lui lăuntrice. Fiind militar de profesie, a avut o carieră foarte sinuoasă, cu peregrinări în multe localităţi ale ţării. După ce vom desluşi aşa-zisele „traiectorii interzise” vom avea satisfacţia unei plăcute lecturi.

„În „prolog” se confesează, ajutându-ne să dezvăluim unele din secretele care l-au determinat să scrie: „Copleşit de chemarea pătimaşă a stiloului, de îndemnul de a mă încerca în arta scrisului de cursă lungă, de a-mi înmuia pana în vârtejul faptelor, în iureşul trăirilor generaţiei mele, am sfârşit prin a-mi asuma încercările ce decurg firesc dintr-o viaţă atât de înflăcărat dorită, modest prezentată în această carte. Această carte a devenit pentru mine obiceiul de a mă strecura deseori noaptea, departe de zbuciumul şi deşertăciunea zilelor cazone, printre amintiri. Din acele nopţi netihnite, desenate în crochiuri, în care am îndesat în linişte agoniseala de o viaţă, din lecţiile tumultoase şi reci primite de la ea, izvorăşte spiritul acestei cărţi. La acesta am mai adăugat parfumul zilelor încărcate de amintiri, ale căror principale trăsături m-am străduit să le adun în carneţelele mele de suflet. Toate aceste frânturi de mozaic, strânse cu sârg în jurul unei idei, neaşteptând nimic pentru onoarea ostăşească, nici de la prezent, dar nici de la viitor, le-am căutat în amintirile despre camarazii mei”. Alte precizări, autorul la face în postfaţă: „În loc de încheiere”… „n-am pornit la drum oricum, orbeşte, ci ferm şi organizat şi, mai ales, disciplinat. Din sacul meu de drum, plin cu de toate, nu mi-au lipsit „busola” şi îndrăzneala, alături de o substanţială doză de entuziasm şi mai ales de tinereţe. Pentru drumeţul visător din adolescenţă, Steaua Polară celestă, un adevărat far călăuzitor s-a transformat cu timpul în milioane de fărâme strălucitoare din care doar câteva au poposit şi pe umerii lui…. Spre final, Vasile Gh. Pascal face această remarcă: Fiind una din scrierile mele cele mai solicitante, fie-mi iertată, dragă cititorule, alcătuirea alambicată, de puzzle, a acestei lucrări. Aş zice că ea s-a încropit aşa, aproape fără voia mea. Să fiu iertat fără voia mea. Să fiu iertat dacă printre rânduri s-au strecurat şi câteva picături de melancolie. Cioran, spunea că: „Într-o lume lipsită de melancolie, privighetorile s-ar apuca să râgâie”. Şi avea dreptate. Ceea ce mă face să sufăr este prospeţimea memoriei mele, pe care timpul n-a alterat-o cu nimic”. Vasile Gh. Pascal încheie a lui „Traiectorii interzise” cu concluzia că „Meseria de ostaş e copleşitoare şi neînduplecată, face ca până la urmă dintr-o viaţă de constrângeri şi nu puţine necazuri, să apară ca prin minune un caracter complex, generos, ale cărei trăsături sunt şi rămân trainice, maiestoase şi drepte, ca ale unei medalii antice, abia regăsită în umbra adâncurilor”…

După lectura acestei cărţi sunt convins că cititorul va fi dominat de convingerea că autorul are rigoare, inteligenţă disociativă şi raţională. Cartea este seducătoare şi ne transmite un mesaj vibrant şi bine direcţionat. Autorului îi dorim să ofere cititorilor multe asemenea frumoase momente. Cuvinte de laudă merită şi editorul cărţii, neobositul Mircea Petean şi Cristian Cheşuţ pentru simbolica şi minunata copertă.