Traficant de iluzii

Ce bine ar fi dacă ne-am putea vinde iluziile şi doar pe câţiva bănuţi. Ce bine ar fi dacă visele s-ar împlini de fiecare dată. Sorin Lucaci este unul dintre poeţii care şi-a câştigat un loc în breaslă prin poezia sa ce oglindeşte cotidianul în care haosul pune uneori stăpânire peste lumină. Volumul „Victime colaterale – Jurnalul unui traficant de iluzii”, apărut la Editura Integral, cu o Prefaţă de Dan Silviu Boerescu, aduce în faţa cititorilor versuri ce pornesc de la tema mereu valabilă a dragostei, răsfirându-şi apoi ramurile spre alte subiecte: „Te-am iubit aşa cum un zeţar îşi iubeşte literele/ pe care le culege noapte de noapte/ te-am iubit ca un camionagiu în spatele depozitului/ de haine second hand”.
De altfel, imaginile expresive din poemele lui Sorin Lucaci sunt surprinse din lumea imediatului în care fiecare dintre noi, indiferent de meseria pe care o avem, avem un drept la fericire. Poezia se poate naşte oricând şi oriunde, chiar şi într-un taxi, unde „Cu multă indulgenţă/ mi-au zburat creierii peste orice graniţă/ departe de lumea civilizată”. Accentuând în mai multe rânduri faptul că nu avem de-a face cu poezia, autorul nu face decât să demonstreze că de fapt poezia este la ea acasă: „Nu vă faceţi iluzii/ poezia nu este aici/ nu are cum să fie aici/ căutaţi-o în altă parte/ acolo unde poeţii cu iubirile sfâşiate/ zac pe jos” sau „Poezia de fapt nu a fost niciodată aici/ a fost doar iluzia de panaceu/ iluzia de bunătate a poeziei”.
Ne putem îndrăgosti într-o cafenea, într-o bibliotecă sau chiar de o prezentatoare Tv: „În fiecare seară mă pregăteam pentru ea şi pentru jurnalul/ unde avea să ne spună despre noile scumpiri/ despre taxele pe viciu”. Da, această poezie este una a clipei imediate, aşteptată de generaţiile actuale: „Poate că nu scriu/ cea mai frumoasă/ cea mai originală poezie/ poate că tot ce spun s-a mai spus/ poate că tot ce scriu s-a mai scris/.../ doar aşa mai avem şansa de a privi cum suspină în somn o carte/ apoi ne vom ascunde în spatele unui zid de hârtie/ şi vom face puzzle-uri din bucăţi de întuneric”. În trupul omului simplu se află cel al poetului, fiind o adevărată luptă între cei doi, însă până la urmă viaţa este cea care câştigă: „În trupul meu locuieşte un alt trup la fel de singur/ şi nu ştiu dacă mă voi obişnui vreodată cu asta/ câteodată ne unim singurătăţile în mod deliberat/ ca două armate aliate într-un război al neputinţei/ fiecare bătălie câştigată sau pierdută”.
Cerând o nouă viaţă pentru a-şi putea duce mai departe misiunea, poetul cere iertarea greşelilor: „Oamenii au nevoie din când în când de puţină tandreţe/ de minuni/ de vorbe frumoase/ de puţină mitologie/ până la urmă sunt adulţi/ chiar dacă-şi poartă în lesă imaginaţia/ ca nişte copii de bani gata”. Ierni petrecute cu tata, poveşti cu scriitori care s-au lăsat de scris, scenarii de film şi, dincolo de toate, o patrie a poeţilor găsim în cartea lui Sorin Lucaci: „În patria mea poeţii mor înainte de vreme/ cu mult înainte de vreme/... îşi vor face şi ei o ţară numai a lor/ o ţară a poeţilor undeva, mai la Nord/ în patria mea poeţii îşi amanetează iluziile, cărţile/ iubitele, amintirile/ îşi amanetează degetele şi ajung doar de-şi povestesc poemele/.../ în ţara mea Dumnezeu îşi iubeşte poeţii mai mult în alte părţi/ ca un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă el/ şi le povesteşte despre mântuire/ despre mântuirea prin artă”.
Aceasta este cartea de poezii a lui Sorin Lucaci, care ne declară că: „Nu-mi place să scriu poeme de dragoste/ în care să contemplu la nesfârşit fesele iubitei/ ca pe nişte manuale de artă erotică hindusă”. În cartea lui Sorin Lucaci, poemele sunt tridimensionale, iar iubirea este dincolo de percepţia imediată, nu făcută într-o uzină după un tipar anume. Este, dacă vreţi, ca un refresh împotriva unei generaţii care nu mai are trăirile de altădată, Sorin Lucaci demonstrându-ne că dragostea are mai multe feţe şi depinde cum şi prin ce ochi o priveşti.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5