Ticăloşii

Vă prezint drama unei doamne ajunsă în cel mai nefericit punct al existenţei sale, momentul când a decis să se sinucidă.
Erau o familie unită, fericită, chiar dacă soţul doamnei Silvia şi tatăl celor doi băieţi ai dumnealor plecase mai demult în lumea de dincolo. Casa părintească, mare, frumoasă, undeva într-un oraş din Dâmboviţa, cu grădină, viţă de vie, livadă, era centrul familiei. Doamna Silvia, 70 de ani, pensionară cu vreo 600 de lei lunar, trona cu pace şi zâmbet peste gospodăria sa binefăcătoare, ajutată mai mereu de cei doi băieţi vânjoşi, trecuţi de 40 de ani, care veneau mai tot timpul aici, cu puternicile lor maşini şi cochetele lor neveste bine iubitoare de soacra care le-a ajutat atât de mult. Unul este doctor veterinar într-un oraş de la Dunăre, nu departe de Bucureşti, celălalt, economist, mare şef pe undeva pe la Asigurări, în Capitală. Mama lor a luptat mult să le facă asemenea situaţie. Şi cei doi erau tare recunoscători, menţinând permanent contactul cu mama lor. Toamna mai ales, venea cu belşug şi veselie în oraşul dâmboviţean, la casa părintească se adunau strugurii, se făcea vinul, se adunau fructele livezii, cazanul de ţuică duduia şi cele două maşini ale băieţilor plecau mult mai grele decât veniseră. Doamna Silvia mai primea şi nişte bani şi invitaţiile de rigoare, de-a sta la fiecare măcar o lună pe an. Până a căzut trăsnetul.
Foarte repede a început să-i scadă vederea, iar la picior i-a apărut o rană care nu se mai vindeca. A urmat un an prin spitalele Bucureştiului. Veste rea, doctorii n-o puteau opera de glaucom şi cataractă la ambii ochi, inima n-ar fi suportat. Iar la picior, diagnosticul a fost catastrofal, cancer în stadiu avansat, trebuiau citostatice. Şi din momentul acesta viaţa acestei familii a luat o altă direcţie. Doamna Silvia abia mai putea merge şi abia mai zărea. Au mai ţinut-o în spital câteva săptămâni şi doctorii au dat-o acasă cu recomandarea expresă de a urma un tratament cu citostatice şi de a avea permanent un însoţitor. Băiatul de la Bucureşti n-a vrut s-o ia la el, nici cel de la Dunăre, până la urmă, doctorii forţând puţin nota, cel din urmă a luat-o, provizoriu, la el, doar două săptămâni. A început să strige la maică-sa, o făcea pentru prima dată, nevastă-sa, cel puţin, n-a făcut-o pe faţă. Celălalt băiat n-a dat nici măcar un telefon. Nepotul, student, i-a citit de pe internet, ce sfârşit o aşteaptă, ce chinuri şi moarte groaznică. N-a mai vorbit nimeni cu dânsa, în afara unei prietene din depărtare care-i telefona din când în când, şi de la care ştim şi noi aceste fapte. Băiatul a îmbarcat-o în maşină şi a dus-o acasă în Dâmboviţa. A stat o noapte şi a plecat, fără a-i lăsa nici un ajutor, ba mai mult, să-i spună la telefon când vor începe durerile cele mari, pentru a-i face rost de morfină.
Doamna Silvia abia mai zăreşte şi abia mai merge. A vrut să facă tratament cu citostatice dar băieţii n-au vrut, au zis că nu mai are rost, sfârşitul este aproape. Doamna Silvia s-a prăbuşit sufleteşte. A hotărât să se sinucidă. A ales şi ziua, peste o săptămână. Aşa a spus la telefon, a zis că Dumnezeu a părăsit-o.
Nu doamna Silvia, Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, niciodată, băieţii dv. v-au părăsit, cei doi băieţi, mari intelectuali, de care eraţi atât de mândră.
Peste o săptămână doamna Silvia ar urma să se sinucidă. Prietena dânsei din depărtare, face eforturi disperate, la telefon, pentru a salva, cât de cât, situaţia. A apelet, prin internet, şi la autorităţile locale din acel oraş. „Dumnezeu m-a părăsit”. Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, niciodată. Noi îl părăsim pe El. Vom reveni.