TĂTICULUI

Adultul creşte mare lângă copilul său. Fiindcă cel mic îl învaţă multe, cum să-l asculţi pe celălalt, să ai răbdare şi dacă ţi-ai pierdut-o.

Te învaţă să păşeşti şi dacă de oboseală îţi laşi capul pe umăr. Te trezeşte şi atunci când eşti epuizat de atâtea exersări. Te face să zâmbeşti când nici nu te aştepţi, îţi explică cum merg treburile în lume şi în creierul copilului mai mic şi mai mare.

Apoi se plânge despre nedreptăţile doamnei învăţătoare care totdeauna dă note mai bune altor copii sau din contră a primit o bulină roşie sau pregăteşte un cadou despre care tu nu trebuie să ştii, te întreabă despre lună, oare cum nu cade de pe cer şi de ce trebuie să meargă tăticul în fiecare zi la lucru?

Întreabă în fiecare zi fără să obosească, ce mi-ai adus tăticule? Iar tata trebuie să aducă totdeauna câte ceva că atunci va fi bucurie şi strigăt de izbândă.

Trebuie să aducă că altfel mare va fi decepţia, iar lacrimile care curg din ochii curaţi ai unui copil sunt extrem de graşi. Şi tu acest fenomen nu vrei să-l vezi. Şi totuşi trebuie să-l vezi şi-ţi vin şi ţie lacrimi mari sau mici când te gândeşti că a trecut cea mai frumoasă perioadă a copilăriei, (şi a ta), dar etapa cea mai frumoasă a copilului tău este cea a copilăriei.

Şi te întrebi pe tine. Ai fost acolo lângă copil în toate staţiile de oprire? Ai aşteptat trenul care sosea în câteva clipe? Te-ai uitat după tren care se îndepărta? I-ai întins o batistă copilului tău să-şi şteargă nasul umed?

Ţi-a povestit despre şcoală, despre prietenii lui? Despre succesele sale? Despre fricile lui? Ai descoperit că are deja secrete?

Şi poate deja să ţină secrete? Un timp cel puţin. Şi te descoperi în trăsăturile lui. Identifici în mişcările lui pe partenerul tău de viaţă. Repetă cuvintele după tine. Are opinie. Critică. Vrea altfel. Dar dacă nu-i reuşeşte se linişteşte. Şi te caută. Acolo unde eventual stai tu pe gânduri.

I se face milă, simte cu tine, vrea să te ajute. Întradevăr te ajută. Şi din nou zâmbeşti. Şi când din nou începi să zâmbeşti, el din nou începe să-ţi ceară şi te roagă ceva. Totdeauna simte şi ştie dacă eşti împovărat, atunci te consolează.

Dar dacă zâmbeşti, atunci se poate cere de la tine, că se vede pe tine că ai multe de dat.

Să-i povesteşti copilului tău câte năzbâtii a făcut în copilărie, când primul lui ciocan pe sticla geamului l-a încercat sau pe furnirul mobilei. Şi până azi eşti mândru de aceste opere ale copilului tău, nici nu ai schimbat nici sticla, nici fotoliul bătut.

Vă uitaţi împreună la poze şi i se umple sufletul de iubire care din tine iradiază. Te uiţi la poză şi îţi vine în minte acţiunea şi te face fericit comuniunea cu el, cu trecutul şi semeni astfel în el dragoste faţă de copilul lui încă nenăscut. Proiectezi din tine armonia, ce el ţi-a dat ţie în momentele mari şi mici.

Ai conştiinţa acestor lucruri? Aşa a fost şi cu tine?

Sau despre asemenea sentimente de la alţii ai auzit? Sau nici alţii nu ţi-au povestit detailat? Asemănarea este doar că nici aici şi nici dincolo copilăria nu se mai întoarce, doar în imagini. Dar dacă trăim lângă copilul nostru, atunci rămâne în noi copilăria lui sudată cu a noastră şi asta ne ajută să rămânem copii veşnici.

Apoi suflă vântul, plouă în picuri mari, se face şi furtună, deja nu te mai prinde de mână, nu se agaţă de tine în fiecare clipă, nici de povestit nu-ţi mai povesteşte, este plin de secrete. Şi cu vise. Şi dorinţe. Şi toată ziua umblă. Toată ziua este pe drum. Cu prietenii. Cu care îşi fumează prima şi poate ultima ţigară, cu băieţi care despre fete povestesc şi despre maşini.

Temele sunt captivante.

Iar tu stai acasă, şi întrebare după întrebare îţi pui, oare pe unde umblă băiatul meu, oare cu cine povesteşte, oare ce face, numai să nu păţească ceva.

Apoi vezi că îi strălucesc ochii şi privirea vede departe. S-a îndrăgostit dar pe mine din asta m-a exclus. N-au ce căuta părinţii în iubirile fiilor lor, dar dacă intuieşti şi găseşti o voce comună... stânca se mişcă din loc şi te lasă să intri în bârlogul lui câteva clipe. Dar dacă eşti bun prieten şi mâine te lasă înăuntru şi poimâine şi începe să-ţi arate comorile pe care şi le păzeşte cu mare graţie în bârlogul său.

Îţi cere sfaturi şi tu te simţi în al noulea cer, că eşti util şi în ochii tăi dar şi în ochii lui. Şi în această clipă devii prietenul fiului tău.

Îl vei însoţi toată viaţa, iar el te va duce cu el. Şi atunci când merge la şcoală şi atunci când contrazice profesorul şi atunci când se revoltă împotriva deciziei mamei sale şi atunci când se plimbă cu prietena sa.

Te ia cu tine, simţi acest lucru? Sau nu eşti sigur? Şi-ţi lipseşte convingerea, sentimentul siguranţei, că fiul tău te poartă în interiorul său.

Cum ne apropiem de aprinderea lumânării – ne căutăm rădăcinile. De ce? Ca să legăm prezentul de trecut, să facem un pat sigur pentru viitor, să construim un pod pentru trecutul nostru, pentru identitatea noastră, ca să treacă trecutul în viitor. Ca să putem trăi şi acolo liniştit în sufletul şi spiritul fiului nostru.

Adultul lângă copilul său creşte mare. Lângă copilul său rămâne copil. Copilul său duce peste pod spiritul, moşiile, comorile lui. Şi cu mare răbdare, înţelepciune şi mândrie le pune câte una într-un album. Spiritul nostru. Moşiile noastre. Comorile noastre.

Şi pe copertă va scrie cu litere mari:

Tăticului meu