Supliment Răsunetul: De drag, cu Cornel Cotuţiu, la 70 de ani ! Cornel Cotuţiu: S-a întâmplat să nu fiu un om care să beneficieze de un destin liniştit

Cotidianul Răsunetul dedică, în ediţia de azi, scriitorului Cornel Cotuţiu un Supliment aniversar dedicat aniversării a 70 de ani. 
 
 
 
De drag
 
Profesorul și Scriitorul Cornel Cotuțiu împlinește 70 de ani. E de necrezut ! ...
            Îl cunosc de demult, din tinerețea mea de licean. Un profesor sobru, distins, ușor de recunoscut în Becleanul de odinioară, „o localitate nu prea mare ca să fie oraș, și nici prea mică, să fie comună”, cum zice D.R. Popescu.
            Prima carte pe care am primit-o cu autograf de la un scriitor a fost „În căutarea altui final” de Cornel Cotuțiu.  A fost, de fapt, și prima lansare de carte la care am participat. Eram elev, și cum îi stă bine unui elev, eram extrem de emoționat. Urarea transcrisă în autograf se pare că s-a împlinit parțial.
            Pe vremea aceeascriitorii erau puțini. Și foarte puțini cei care publicau cărți. Cornel Cotuțiu era Scriitorul, unul dintre ei și singurul scriitor din Beclean care trăia în Beclean.
Rețin nenumărate „secvențe” legate de întâlnirile și însoțirile cu Cornel Cotuțiu și încă mă străduiesc să arhivez și să „fotografiez” sentimental cele prezente, care, se pare, sunt din ce în ce mai dese. 
            Notez succint: drumurile împreună la Rohia, ceasurile de taifas din biblioteca Profesorului (despre Petre Pandrea, Ioan Alexandru), câteva vizite (puține), dar de neuitat, la casa părintească, călătoria cu trenul și perpedes către Vișeul-de-Sus și înființarea grupării „bazbâce”, zile și nopți în exigență și prietenie sub semnul „Saeculum”,câțiva ani de navetism cronic, clipe de liniște și literatură petrecute departe de orice zgomot de fond, în casa parohială din Chintelnic, un drum recent în comunitatea românească din TransCarpatia …
Timp sedus cu cărți, cu fapte, cu prietenie.  Timp regăsit!
De drag, în ceas aniversar, îi urez Profesorului și Scriitorului Cornel Cotuțiu sănătate și inspirație. Întru mulți și fericiți ani!
 
Ioan Pintea           
.......................................................................................................................................
 
Cornel Cotuţiu: S-a întâmplat să nu fiu un om care să beneficieze de un destin liniştit, liniar, calm
 
Născut în Beclean, jud. Bistriţa-Năsăud, la 15 februarie 1945.
Licenţiat în filologie (Cluj, 1971). Profesor de limba şi literatura română.
Din 1975 până în 2008: profesor la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Beclean; între 1985 – 1989: inspector şcolar. În perioada 1997-1998: consilier teritorial şef al Inspectoratului pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.
Debut revuistic: în Tribuna (1964).
Redactor, apoi redactor-şef al revistei de literatură, artă şi cultură MINERVA (1990-1999); redactor al publicaţiei Floare de colţ (Beclean, 1990-1992).
Debut editorial cu volumul de nuvele În căutarea altui final, Ed. Dacia, 1978.
Alte volume de proză: Opt zile pentru totdeauna (1982), Şarpele albastru (1989), Ce rămâne (2002) – romane; Spate în spate (2004), Scorbură în cuib (2009), După cinci minute (2011) – proză scurtă; Veveriţa de pe RueNoël (2007), La noi, vol. I (2008), La noi, vol. II (2010) – proză nonfictivă, De drag ( 2014)-proză.
Volume de publicistică: Taifas în purgatoriu (1995), Am fost pe lumea cealaltă (2000), Cărăbuşii de sub pernă (2001), Securea cu rotile (2005), Pompa de iluzii (2008), Dincolo, dar tot aici ( 2013).
A alcătuit antologiile Nexuseditorial al şcolilor din Beclean (2006) şi Saeculum, dincolo de nostalgii (2006), a publicat ediţia a doua, revăzută şi adăugită a cărţii Amintirile unui şcolar de altădată de Ion Pop Reteganul (2006), toate trei la editura Eikon Cluj-Napoca.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Tg. Mureş, 1995, pentru publicistică; Marele premiu la Concursul Naţional de proză şi critică „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2002; Premiul „Pavel Dan” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2010; Ordinul „Meritul Cultural în grad de Cavaler”, Bucureşti, 2004.
 
Rep.: - Domnule profesor Cornel Cotuţiu, astăzi, în ceas aniversar, vă urăm în numele cititorilor noştri şi ai dumneavoastră „La mulţi ani cu sănătate şi bucurii”. Pentru că suntem într-un moment de sărbătoare, am vrea să pornim discuţia noastră de la cuvântul „acasă”. Ce înseamnă „acasă” pentru Cornel Cotuţiu?

Cornel Cotuţiu: - Pentru mine acasă nu înseamnă numai Beclean ci şi Dumbrăviţa, apoi, cu trecerea timpului, şi alte locuri din ţară şi de peste hotare unde am întâlnit români care-şi trăiesc condiţia de acasă, cu referire la România, cu cele mai adânci simţăminte. În ceea ce priveşte copilăria, mi-am făcut-o acolo unde m-a adus barza, la Beclean. Am fost tot timpul sub grija părinţilor mei, a mamei, a tatălui, dar şi a învăţătorilor. Copilăria mea a fost un fel de zbenguială nevinovată, trăind-o după război. Astfel se face că principalele noastre jocuri erau legate de război. Am fost marcat de interesul mamei mele pentru lectură. Ne rostea, mie şi surorii mele, balade, poveşti populare sau alte povestiri din cărţile de la bibliotecă.

Rep.: - Am ajuns la cea mai scumpă persoană de pe lume, mama. Ce înseamnă mama pentru Cornel Cotuţiu?

C.C.: - Mama a fost, în tinereţea ei, destul de crudă, menajeră într-o casă din Bucureşti. Când a revenit acasă avea un geamantan greu. Reţin mirarea unei mătuşi atunci când mama a deschis geamantanul, în loc să vadă rochiţe acesta a fost plin de cărţi. Deschiderea mea spre lumea cărţilor se datorează mamei. Ţin minte cum citea din Anna Carenina, lângă tata, în timp ce el, pantofar fiind, lucra la păpuci. Toate acestea, probabil, m-au marcat, cu timpul încurajându-mi orice aplecare spre citit şi spre scris. Mama a fost foarte mândră în anul debutului meu, 1964, în „Tribuna” cu o povestire şi, mai apoi când am lansat prima carte în 1978. Era atât de emoţionată încât n-a rezistat să stea în librăria din Beclean şi a ieşit afară cu lacrimi în ochi. Ţinea foarte mult la condiţia mea de intelectual şi om al scrisului.
 
Rep: - Câţi copii aţi fost la părinţi?

C.C.: - Eu şi sora mea, în ordinea venirii pe lume. Mai cuminte a fost ea, eu eram mai zglobiu şi neastâmpărat şi am provocat, din păcate, fără voia mea, necazuri în familie de-a lungul şcolii, inclusiv la facultate. Aşa s-a întâmplat să nu fiu un om care să beneficieze de un destin liniştit, liniar, calm.
..........................................
Rep.: - Sunteţi un spirit liber, un revoluţionar?

C.C.: - Am fost dintotdeauna un incomod, un om care a provocat probleme celor din jur, dar nu fiindcă a vrut, ci datorită temperamentului excentric, fie pentru că nu executam nişte ordine, fie că gândeam altfel.
............................................
Rep.: - Câteva cuvinte despre familia dumneavoastră

C.C. – Pe doamna am cunoscut-o în clasa a IV-a, fiind colegi de clasă până la terminarea liceului. Era fiica primarului oraşului. A ales să urmeze cursurile de asistent medical, iar eu cele de dascăl, însă ne-am păstrat relaţia afectivă şi, la 22 ani am devenit soţi, iar la 23 tată, în timpul facultăţii. Nunta noastră a fost la Beclean, cu elemente tradiţionale. Îmi amintesc că atunci când în biserică mi s-a pus pe cap coroana de mire, naşul meu, regretatul profesor Salutiu Mizgan, mi-a spus că semen cu Decebal. La nuntă au venit multe neamuri petrecerea fiind în curtea socrilor. Nu vă spun că am beneficiat inclusiv de datul găinii. Corina, fiica cea mare, a terminat liceul la Beclean, apoi Biologia la Cluj şi a fost profesoară la Liceul Sanitar Bistriţa. S-a căsătorit şi a hotărât, împreună cu soţul, să treacă Atlanticul, fiind stabiliţi la Montreal, unde lucrează într-un trust de farmacie naturistă. Are un depozit de care răspunde, catalogând ceea ce face cu 3 F: Îmi este foarte greu; îmi place foarte mult ceea ce fac şi sunt foarte bine plătită. Nepotul cel mare, care are acum 16 ani, s-a născut la Bistriţa şi a plecat la 3 ani de aici. Îmi amintesc că o dată, la plimbările noastre prin oraş, a văzut într-o grădină o conopidă şi a spus: uite, varză cu brânză. Am doi gineri, amândoi se numesc Alin, lucru destul de rar. Alin din Canada este inginer la reţeaua de metrou din Montreal, la informatică. În casă se vorbeşte româna, iar copilul cel mic, când este chemat la culcare spune „numai un pic, vreau să regardez până la capăt filmul ăsta”, adică un fel de româno-americană. Cea de-a doua fată a venit pe lume în 1971 şi, se spune că, oricine o vede o şi cunoaşte că este a mea. Semănăm foarte bine. A urmat şi ea Liceul Sanitar şi apoi Medicina. Din partea ei am două fetiţe, una studentă în clasa a IV-a şi cea mică tocmai a intrat la şcoală. Ginerele Alin a terminat Institutul de Arte Plastică, s-a specializat în iconografie. La Podirei există o mică biserică la şosea, o bijuterie în ce priveşte pictura interioară realizată de Alin. A pictat la Rohia, Baia Mare, Cluj, nu pot fi decât mândru că este foarte talentat. Ei sunt mai aproape de mine, fiind stabiliţi la Beclean.

Rep: - Dacă fetele nu au mers pe latura filologică, alegând medicina, ce spuneţi despre cei patru nepoţi?

C.C.: - Cred că mă vor moşteni, cel puţin Ioana. Sper să fie aşa, nu ştii de unde sare ţandura.

Rep.: - Vă mulţumesc pentru aceste confesiuni, am dorit să purtăm o altfel de discuţie legată în primul rând de omul Cornel Cotuţiu, pentru că despre scriitor s-au spus, de-a lungul timpului, multe cuvinte frumoase. Vă dorim multă sănătate şi aşteptăm cu mare drag proiectele dumneavoastră viitoare.
 
Semnează materiale aniversare Veronica Oşorheian, Ioan Seni, Doina Popa, înv. Ilie Hoza, Liviu Păiuş, Icu Crăciun,  Iacob Naroş, Ion Radu Zăgreanu, Valeria Dascăl.
 
....................................................................
Din respect pentru cititorii noştri, care dau zilnic 1 leu pe ziar, acest material poate fi citit integral numai în ediţia tipărită. 
 
 
 
 
 
 
      

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5