În suflet cu strămoşii, de la Bistriţa la locurile sfinte

Ne-am luat în suflet pe toţi strămoşii noştri şi am pornit pe drumul încărcat de semnificaţii ale locurilor sfinte. Pe toţi bunicii şi străbunicii care trăiau aievea faptele din evanghelii, de parcă ar fi fost acolo unde acestea s-au întâmplat. Pe toţi cei care nu au ieşit din satul lor, dar au purtat în inima lor Ierusalimul şi toate locurile în care Dumnezeu a săvârşit minuni. Cu bucuria duhovnicească de a avea alături de noi pe părinţii Daniel Dascăl şi Bogdan Oprea, am pornit, străbătând norii, până la Tel Aviv, acolo unde am fost preluaţi de către ghidul nostru, Beno, un bun cunoscător al limbii române, deoarece s-a născut la Craiova, însă mai apoi a revenit în ţara natală a neamurilor lui, Israelul.
Multă răbdare trebuie să ai încă de la aterizarea pe aeroport, acolo unde iei primul contact cu securitatea ţării. De altfel, la tot pasul vezi militari care asigură ordinea, ştiut fiind faptul că multe sunt războaiele purtate între Israel şi Palestina. Pe tot parcursul pelerinajului nostru, zilnic trecând graniţa dintre cele două state, ne-am simţit însă în siguranţă, militarii neavând treabă cu turiştii care le trec graniţa. În aceste locuri în care este mai multă piatră decât iarbă, turismul este cel care aduce bani şi asigură locuitorilor traiul zilei de mâine.
După câteva ore în care am fost verificaţi la aeroport, am luat drumul pelerinajului nostru, primul oraş cu care ne-am întâlnit fiind Haifa, oraşul port de la Marea Mediterană, aşezat la poalele Muntelui Carmel. În română, numele acestui oraş ar fi „Coasta minunată”. De altfel, tot ceea ce vedem aici este un adevărat colţ de rai. Aici ne-au impresionat grădinile suspendate, aşezate pe 19 terase, cu arbori de toate felurile, de la palmieri la portocali, măslini, grădină ce are în centru Templul cultului Bahal.
Mii de oameni vin aici anual să întâlnească aceste frumuseţi, dar şi istoria locurilor. De aceea, cel mai bine este să fii parte a unui grup organizat cum sunt cele ale Centrului de pelerinaje „Renaşterea” al Mitropoliei Clujului. Aşa ai şi un ghid la dispoziţie, preoţii citesc Evanghelia în fiecare loc unde faptele se întâmplau în urmă cu 2000 de ani, mai mult, ai asigurată intrarea la toate bisericile şi mănăstirile de pe aceste locuri. Dacă mergi singur, rişti ca unele uşi să fie închise pentru că nu oricum şi oricând se primesc vizitatori, mai ales la mănăstirile cu un program strict.
Am mers pe firul poveştii biblice la Mănăstirea Steaua Mării, cea care găzduieşte şi peştera Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. De multe ori pe parcursul pelerinajului am recunoscut cuvintele spuse de Mântuitor, inspirate de pe locurile unde a venit pentru a mântui lumea. Amintesc aici doar „Pilda Semănătorului” pe care o înţelegi mult mai bine văzând locurile acestea cu piatra seacă şi pământul neroditor.
Am ajuns apoi în oraşul Nazareth, la Biserica Buna Vestire, ridicată pe locul în care a fost casa bunilor părinţi Ioachim şi Ana, dar şi amintindu-ne de Buna Vestire a Arhanghelului Gavriil şi văzând izvorul Sfintei Fecioare Maria unde oamenii aruncă şi azi câte un bănuţ întru sănătatea lor.
Fiecare loc vizitat este plin de însemnătate creştină şi sentimentele trăite aici pot fi dezvoltate în cadrul unui reportaj mai mare, ceea ce mă gândesc să fac şi eu pe viitor.
Am văzut cu ochii sufletului bunătatea Fecioarei care spunea îngerului „Fie mie după cuvântul tău!”, am văzut în aceste locuri pe Proorocul Ilie, neînţeles când predica pe Muntele Carmel; am retrăit fiecare pasaj relatat de Sfânta Scriptură.
Muntele Tabor este locul în care Dumnezeu S-a arătat în toată strălucirea Lui. Astăzi ajungi cu maşina aproape în orice loc, însă, în urmă cu 2000 ani, locurile acestea erau sălbatice, nu se aflau nici măcar mănăstiri, ci doar câte o peşteră săpată în stâncă, acolo unde viitorii sfinţi se rugau. Peste 4500 de trepte sunt până la Mănăstirea Schimbarea la Faţă, de aici, din locul acesta binecuvântat, când din Cer se aude „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, în care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi!”
Apoi, ne-am dus în locul unde Iisus a făcut prima minune, aceea a prefacerii apei în vin, la rugămintea bunei lui Mame, încă înainte de a se împlini vremea, la Cana Galileei. Aici am aflat şi despre ritualul nunţilor pentru evrei, despre dragostea pentru neam, dar şi despre importanţa vinului în ceremonialul de nuntă.
Capernaum este numit „Oraşul Domnului”, fiind menţionat de mai multe ori în Scriptură. Şi azi pietrele casei unde a stat soacra lui Petru certifică locurile în care aceasta a fost vindecată de friguri de către Mântuitor. Este locul în care apostolii au mărturisit Răstignirea şi Învierea Mântuitorului, locul pe care s-a fondat mai apoi Biserica lui Hristos, locul în care, pe Marea Galileei, apostolul românilor, Andrei, primul chemat, mărturisea „L-am găsit pe Mesia care se cheamă Hristos”.
Tot aici, pe Muntele Tabgha, Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, dând metaforic de mâncat mulţimilor. Muntele Fericirilor te impresionează la rândul lui, amintindu-ţi de copilăria în care preotul ieşea cu Cartea Sfântă din Altar şi citea „Cele nouă fericiri”.
Pe toate aceste locuri în care oamenii îl urmau pe Iisus în pustietate, astăzi s-au ridicat mănăstiri, iar povestea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti pentru cele 5000 de suflete continuă prin înmulţirea dragostei pentru Dumnezeu a milioanelor de creştini ce vin să se roage pe locurile sfinte.
Bunul Dumnezeu a rânduit să ajungem la Mormântul Sfânt, acolo unde Lumina, ca un miracol al Învierii, străbate din bolta cerească până în locul în care Iisus a fost aşezat după Răstignire, mort fiind, însă strălucind pentru mântuirea noastră la Înviere. Mai întâi, am avut şansa de a vizita mormântul, deşi de obicei stai câteva ore la rând, în noaptea în care preoţii noştri au participat la slujba săvârşită mai întâi în Biserica Învierii, iar mai apoi în Biserica de pe Golgota. Este ştiut faptul că Lumina vine la Ierusalim o singură dată pe an, la Paştele Ortodox şi că, deşi au fost multe tentative de a pune stăpânire alte religii pe Mormânt, chiar atunci când Patriarhul a fost prigonit, Lumina a venit la stâlpul de la intrarea în cetate, acolo unde Patriarhul era legat. Sunt multe discuţiile pe această temă, însă ce m-a bucurat a fost faptul că în faţa mormântului este Biserica Ortodoxă, celelalte culte având biserici în apropiere, în cetate.
Atât prima dată când am intrat la Mormânt, cât şi a doua oară, după parcurgerea Drumului Golgotei, sentimentele trăite sunt de nedescris. Poate şi pentru faptul că încărcătura emoţională este una aparte, dar şi datorită energiilor pe care le simţi atunci când cobori în Mormântul întunecat din care Hristos, în toată măreţia Lui, a Înviat. Aici, pe piatra rece, oamenii îşi pleacă fruntea pentru a-şi spune necazurile. Totul este foarte rapid, dar cu atât mai intens pentru că preoţii ce asigură intrarea în mormânt nu lasă mai mult de patru oameni deodată, pentru că nu ar avea cum să încapă, şi nici mai mult de un minut, pentru că sunt mii de oameni care vin şi-şi aşază problemele cu speranţă în Dumnezeu în acest loc care este centrul existenţei creştine.
Drumul Crucii, cu cele 14 locuri în care s-a oprit cu Crucea în spate Hristos, deşi am fost atenţionaţi că este unul dificil, nu mi s-a părut deloc aşa, pentru că am trăit fiecare dintre aceste momente ascultând Evangheliile preoţilor noştri şi gândindu-mă la sacrificiul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru noi cărând acel lemn imens în spate şi nearătându-şi puterea, deşi ar fi putut în orice moment să facă o minune, îndurând toate pentru ca mai apoi să ne ierte şi pentru noi să moară, pentru a învia şi a ne da o nouă şansă pe pământul dat nouă de Tatăl Ceresc. Şi atunci, de ce ne-am văieta noi că parcurgem acest itinerar fără a purta povara Crucii, de la curtea lui Pilat, unde a fost judecata şi condamnarea la moarte, mergând imaginar alături de Hristos ce-şi purta Crucea pe umeri, până la prima cădere a acestuia, la întâlnirea cu Maica îndurerată, dar şi cu vrednicul de pomenire Simon care-i ridică Crucea pentru a-L ajuta, apoi, cu Veronica, cea care îi şterge chipul încărcat de sudoare şi pe a cărui maramă acesta rămâne întipărit; la a doua cădere, la întâlnirea cu femeile mironosiţe; a treia cădere (în tradiţia medievală) până la pironirea pe Cruce, răstignirea, moartea şi apoi coborârea Domnului pe piatra ungerii şi aşezarea acestuia în mormânt.
Vorbim despre locuri care, cumva, au fost refăcute pentru că istoria a aşezat straturi de pământ peste cele vechi, Cetatea Ierusalimului arzând la un moment dat, fiind reconstruită. Drumul Crucii a fost refăcut simbolic, pe înţelesul nostru, important fiind însă faptul că pe aceste locuri Hristos a purtat suferinţa noastră cu demnitatea dumnezeiască de care noi nu am fi niciodată capabili. Şi azi, aşezându-ne fruntea pe Piatra Ungerii parcă le-am văzut pe femeile mironosiţe cu câtă smerenie şi durere îl pregăteau pe Domnul pentru mormânt, simţind mirosul de mir care izvorăşte mereu în acest loc.
La râul Iordan am avut bucuria de a fi prezenţi chiar de Boboteaza pe rit vechi, atunci când Patriarhul a venit să sfinţească apele. Încă de la 5 dimineaţa ne-am pregătit pentru acest moment important pentru sufletele noastre, iar la 6.30, am fost printre primii care au ajuns la poartă pentru că doar 3000 de oameni au fost lăsaţi să treacă dincolo de aceasta pentru a participa la minunea sfinţirii apelor. Şi de această dată, peste 20.000 de oameni, veniţi din toată lumea, au rămas dincolo de porţi privind ceremonialul religios pe ecrane gigant. Noi am ajuns chiar în faţă, acolo unde Patriarhul a aruncat Crucea în apa Iordanului, care, pentru câteva momente, la fel cum se întâmplă în fiecare an şi cum pelerinii ştiu din presă, a schimbat cursul apei.
În acest loc a venit Iisus pentru a fi botezat de Ioan, Evanghelistul Luca relatând „Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din Cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit!”
Am intrat şi noi în apa Iordanului, fiind binecuvântaţi (pentru că botezaţi suntem de mici) de către preoţii noştri. Ne-a impresionat şi faptul că un fir pe mijlocul apei reprezenta graniţa dintre Israel şi Iordania şi că, dincolo şi dincoace de maluri, erau militari cu arme. Fiind prigoniţi în Iordania, creştinii mai au, totuşi, o oază de speranţă înainte de a ajunge Patriarhul fiind botezate la ortodoxie câteva doamne de către preotul ortodox, gest aplaudat de miile de credincioşi de dincoace de graniţă.
Am vizitat patria Sfântului Ioan Botezătorul, locul casei Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, acolo unde Maica Domnului poposea la verişoara ei, amândouă bucurându-se de vestea cea mare a venirii pe lume a celor doi copii ce vor schimba soarta creştinismului.
Muntele Înălţării Domnului Hristos, Eleon, cu Grădina Ghetsimani, în care străjuiesc şi azi măslini seculari, povestea biblică în care Mântuitorul s-a rugat pentru noi, unde a fost luat prizonier, dar şi unde apostolii priveau, după Înviere, la Cer, când acesta S-a Înălţat de pe Muntele Măslinilor, au fost şi ele momente aparte în pelerinajul nostru. Apoi, toţi cei care ne rugăm neîntrerupt Maicii Domnului nu avem cum să nu avem obrajii brăzdaţi de lacrimi când ajungem la mormântul acesteia şi să nu ne închinăm la Icoana Maicii Domnului grabnic ascultătoare.
Biserica Pater Noster, în care se află rugăciunea „Tatăl Nostru” în multe din limbile pământului, inclusiv în limba română, fiind locul în care Iisus ne-a învăţat să ne rugăm; Câmpul Păstorilor, unde aceştia vedeau Steaua strălucitoare pornind după lumina acesteia până la locul în care, în ieslea sfântă se năştea Mântuitorul, locul naşterii marcat printr-o stea, au făcut şi ele parte din pelerinajul nostru, subiectele trebuind, cu siguranţă, dezvoltate pe viitor.
Într-o altă zi, am mers în deşert, la Mănăstirea Sfântul Sava, o mănăstire în care regulile sunt stricte, neavând voie să pozăm şi în care, într-o raclă, Sfântul Sava pare că doarme, minunile săvârşite de acesta de-a lungul timpului făcându-i pe oameni să vină aici cu speranţa ascultării rugăciunii lor. Mănăstirea adăposteşte moaştele multor altor sfinţi care s-au rugat în peşterile din zonă, inclusiv ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.
Zona stâncoasă pe care se încăpăţânează măslinii să crească este schimbată total cu una de nisip şi călduri extreme, chiar şi în ianuarie, odată ce ajungi în cel mai vechi oraş din lume, Ierihon, situat la cea mai joasă altitudine de pe glob, 250 m sub nivelul mării. Rămâi surprins de modul în care locuitorii au reuşit să facă, totuşi, aici, cu ajutorul irigaţiilor, o oază de verdeaţă în mijlocul deşertului, Ierihon fiind numit şi „Oraşul palmierilor”.
Datat încă din perioada neolitică, distrus în jurul anilor 8000 înaite de Hristos, Ierihonul găzduieşte şi astăzi locuri de rugăciune în mijlocul pustietăţii, noi bucurându-ne de vizita la aşezământul românesc ridicat pe locul donat de un credincios ortodox român, Biserica Mare purtând hramul Naşterii Domnului.
Apoi, paşii ne-au dus spre Biserica Sfântul Prooroc Elisei, în curtea căreia se vede, sub o sticlă, o parte din dudul lui Zaheu, vameşul ce l-a însoţit aici pe Sfântul Apostol Petru a cărui pocăinţă sinceră a fost remarcată de Hristos.
Mănăstirea Sfântul Gherasim, primul locaş monahic ridicat în Valea Iordanului, cu scopul de a adăposti pustnicii din regiune, aici întemeindu-se viaţa monahală cu povestea leului ce-l însoţea pe sfânt în rugăciuni, situată în apropierea Mării Moarte, pe locul vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora, străjuieşte şi azi puterea rugăciunii.
Un punct aparte în pelerinajul nostru l-a constituit deplasarea la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, acolo unde sunt adăpostite şi moaştele Sfântului Ioan Iacob pornit să slujească pe Dumnezeu pe locurile sfinte de pe meleaguri sucevene, în pustiul Hozeva.
Peste tot în pelerinajele noastre am fost bucuros să văd că mănăstirile găzduiesc pisici foarte blânde şi care păreau a fi stăpânele locului. Pe Muntele Sion, la foişorul „Cinei de Taină”, o pisică mi-a sărit în braţe şi a tors. La Mănăstirea Sfântul Gherasim m-am împrietenit cu cocoşii de aici. Bineînţeles că am vizitat şi Zidul Plângerii, locul cel mai iubit de către evrei, la marginea Muntelui Templului, unde aceştia se roagă şi îşi aşază dorinţele, mormântul Regelui David şi câte şi mai câte ale locuri din Cetatea Ierusalimului.
Un punct aparte îl constituie însă vizita de la Aşezământul românesc din Ierusalim, acolo unde rugăciunea este neîncetată pentru noi şi unde am văzut două icoane ce m-au impresionat, una cu Maica Domnului şi micul Iisus în portul popular românesc şi alta cu Maica Domnului cu România Mare şi tricolorul şi câteva versuri de Mihai Eminescu „ Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ?/ Braţele nervoase, arma de tărie/ La trecutu-ţi mare, mare viitor !”. Toate acestea în centrul Ierusalimului, în cartierul în care se află ultraortodocşii pe care-i recunoşti după pălării, ţinuta neagră şi perciuni. Despre povestea acestora, mai pe larg, într-un reportaj viitor. Tot atunci vom vorbi şi despre suveniruri şi modul în care turismul este exploatat de către oamenii locului.
Pentru noi rămâne în suflet o întâlnire cu Pământul Sfânt, trăirile de aici fiind în funcţie de credinţa fiecăruia şi de modul în care te-ai dus pregătit. Mai întâi trebuie să cunoşti, în mare, viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor, să mergi cu inima curată ca uşile acestor biserici şi mănăstiri de pe acest tărâm binecuvântat să fie deschise pentru întâlnirea cu Hristos cel Înviat şi cu toţi sfinţii care şi-au plecat genunchii în trec aici, iar acum stau de-a dreapta Tronului ceresc dând slavă lui Dumnezeu.

Comentarii

23/02/23 18:40
Rus Augustin

Înălțătoare momente, trăite cu intensitate și credință puternică.
Ar fi tare bine, ca măcar ... „o dată-n viață” să ai privilegiul să ajungi în locurile sfinte pentru a-ți întări credința.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5