Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Simona Antonescu: În umbra ei

O voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască. Sabi purta însă în ea ceva în plus față de toate acestea. Ceva cald și viu care nu era ea însăși se zbătea acolo, înăuntru, să se facă auzit. O ființă cu nimic mai prejos decât ea, înfricoșătoare prin felul în care viețuia, înduioșătoare prin multele slăbiciuni, se născuse odată cu Sabi și își ducea traiul în pieptul ei. Simțise asta dintotdeauna. Așteptase o vreme lămurirea acestei situații (în copilărie se temuse să-i spună mister, iar ca adult învățase să ocolească cuvântul problemă, înlocuindu-l cu neutrul situație) de la bunica Sada, care părea să știe despre ce este vorba.

-Toate venim așa pe lume, îi spusese ea odată, pe când Sabi încă locuia în casa cu marchiză de sticlă din Galați.

Explicația rămăsese însă neterminată, pentru că bunicii Sada îi păruse rău atunci că începuse o astfel de discuție cu o copilă de zece ani, iar mai târziu Sabi se jenase să arate că un subiect atât de neserios încă o mai preocupă. Înțelesese cine sunt acele toate: străbunica Simina, bunica Sada și bunica Vera, mama Cornelia și mătușa Sebastiana, toate femeile care populau poveștile fără sfârșit ale copilăriei ei. Nu înțelesese însă cum anume așa veniseră pe lume, toate. 

Ceea ce ne deosebește, ne îndepărtează de ceilalți. Atunci când începi să te individualizezi, ești respins. Fiecare se raportează apoi diferit la respingere. Pentru Sabi, subiectul se dovedise recent a fi încărcat de un bagaj întreg de sentimente la care încă nu era pregătită să se uite. În urmă cu ceva vreme, la ultimul revelion, în mijlocul unui grup select de prieteni, toți băuți, cineva propusese un joc de societate neobișnuit, cel mai tâmpit joc de societate din lume, cum îl numea de atunci Sabi. Se trezise fără veste pe marginea unui abis, din față o chemau vânturi necunoscute, rele, în spate se auzeau tot mai stins zgomotele petrecerii, în adâncul abisului negru – ea însăși, ca o sirenă ademenitoare, pe margine – tot ea însăși, înspăimântată.

Din vârtejul de întâmplări pornit atunci, Sabi înțelesese mai multe lucruri adiacente, dar încă nu ajunsese la cel principal. Își repeta adesea că ceea ce ne deosebește, ne îndepărtează de ceilalți sau că o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască, conștientă însă că nu despre asta este vorba cu adevărat. Sensul întâmplării de la revelionul acela era altul și continua să-i scape și astăzi.

În biroul care zumzăia ca un stup de albine zgândărit, Sabi își îndreptă umerii și își corectă poziția mâinilor pe lângă laptop. Trăia ca și cum s-ar fi aflat mereu sub privirile cuiva. O pereche de ochi veșnic peste umărul ei, numai ochi, fără chip sau restul trupului – asta era o imagine demnă de mintea mea, mai degrabă decât de a ei.

Se angajase în urmă cu mulți ani într-una din cele mai puternice corporații, cu filiale în jumătate din țările Europei și sediul în punctul cel mai fierbinte al Piperei. Demonstrațiile de forță ale companiei o măguleau de fiecare dată. Campaniile naționale care rulau de la un sezon la altul pe posturile importante de televiziune și proiectele avangardiste care derutau concurența, schimbându-i strategiile și obligând-o să și le reorienteze din mers, se răsfrângeau asupra Sabinei, umplând-o de mândrie. Locul pe unde intrau toate tehnologiile viitorului era chiar aici, în punctul acesta al Piperei, sediul corporației în care Sabi ajungea în fiecare dimineață. Se simțea ca atunci când era așezată în banca întâi, la școală.

De la recepție o anunțară că o caută un curier și Sabi își luă pachetul de țigări de pe birou și ieși. Într-un sfert de oră începea brieful cu cei de la automatizări, iar ea deja fuma în gând de mai bine de două ceasuri. Avea să ia coletul, apoi avea să iasă pe terasă, la aer, pentru ultima țigară a zilei acesteia de aproape-vară. Aștepta niște cărți comandate de la Libris, care însă ar fi trebuit să sosească abia a doua zi. Anticipă pauza de pe terasă, țigara, scotocitul prin pachetul de cărți și surâse. Ziua era pe cale să se termine frumos.

-Aveți un plic, îi spuse curierul. Să-mi semnați și mie aici, vă rog.

-Aștept niște cărți, un colet, răspunse Sabi, cercetându-i liza pe care băiatul își așezase coletele pentru tot etajul într-un domino complicat. 98,90 lei, de la Libris.

Mâna Sabinei se plimba încet peste etichete și sigle, căutând-o pe cea cunoscută. Gestul ei era încă, în momentul acela, lipsit de orice semnificații. Nu bănuia că plicul pe care urma să-l primească avea să schimbe totul pentru noi amândouă. Furtuna însă era deja acolo, pe holul de la intrare, o privea dintr-un colț, plictisită, amânând clipa în care avea să intre în viața Sabinei ca să provoace neînțelegeri, durere, rupturi.

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5