SEMNE (ÎN)SEMNATE

Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne capătă valoare numai după ce le-a trecut momentul, valabilitatea, intrând în folclorul lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin adevărat că faţă de semne suntem destul de circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare ce să în-semne”? Credinţa în semne este constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită la detaliu, la timpul semnului şi la urmările lui. Într-un fel, ne conştientizează de unele pericole, de urmări.

Melania Cuc, scriitoare cu 25 de cărţi, este ea însăşi un semn, un semn bun al faptului că trebuie să ducem mai departe însemnele artei. Melania Cuc tace şi scrie. Melania Cuc tace şi pictează. Melania Cuc tace şi vorbeşte. Frumosul nu-i dă pace. Şi atunci îl aşează într-o pagină de carte, pe o pânză dintr-un material neconvenţional, într-o emisiune în direct. Frumosul ei artistic nu e la îndemâna oricui. Femeile ei cu aripi sunt întruchipări ale unei fantezii bogate. Expoziţia deschisă recent la Centrul Cultural Municipal din Bistriţa e o invitaţie de a trece dincolo de aceste semne, de a ne căuta pe noi în spatele imaginii, de-a ne găsi, dacă nu în întreg, măcar într-un strop de lumină. Imaginea generală a operei poate fi sintetizată într-un simbol reprezentând un snop legat în orice situaţie, fie că este de grâne, de flori (în sens concret) sau de linii, de priviri, de culori, de gânduri, de vise (în sens abstract). Adunarea în mănunchi, de la mâna care simte această realitate şi până la ochiul care se bucură de împlinirea formei, face ca energiile să se adune, ca nişte vectori de idei, în jurul fiinţei, reprezentate atât de diferit, de multiplu. Toate acestea vin de mai înainte, din trecut, şi trec de noi. Nu suntem decât resturi ale trecutului. Ajungem coperte, rame, dantele. Cărţile, tablourile sunt resturi din noi. Totul poate fi refolosit, cu alt sens. Cine ar fi crezut că dintr-o sită, dintr-un material banal, rest textil, se poate dezvolta o altă lume, suprapusă. Şi, parcă, tot mai mult, împărţirea la noi înşine dă cu rest.

Melania Cuc nu este doar un nume al Bistriţei, dar şi al istoriei literare contemporane şi al celei plastice. S-a spus că Melania Cuc scrie precum respiră, dar ea uită câteodată să mai tragă aer în piept, dând totul şi neluând nimic.

Semne am văzut şi-n cărţile ei, proaspăt lansate: trei la număr, impar, putând fi adunate şi ele într-un buchet de semnificaţii. „Vânătoare cu şoim” (Editura Dacia XXI, Cluj- Napoca, 2010) e o carte de tablete şotron. Tableta la Melania Cuc nu are nimic ironic, nici pamfletar, ca-n bilete, „Bilete de papagal”. Aceste specii mici, create pentru flash-uri ale memoriei, reuşesc în condensarea lor să dea tărie de foc gândului care altfel s-ar stinge. Tabletele sunt aranjate sub forma unui joc din copilărie, cu reguli bine stabilite. Cine n-a sărit şotron în copilărie mai are prilejul să recupereze timpul pierdut citind şotronul format din tablete. Melania Cuc porneşte la vânătoare însoţită de şoim, în care am văzut inspiraţie, putere, semn al victoriei. Mărimea tabletelor este aceeaşi pentru fiecare, ca şi cum Melania Cuc ar fi proprietara unui pat al lui Procust, care ştie să comprime pe placul ei, pe placul nostru: „Eu sunt numai o jumătate din linguriţa cu bucuria şi durerea umanităţii”.

„Lebăda pe asfalt” ( Editura Anamarol, Bucureşti, 2010), poeme, e un paradox. Lebăda, simbol al balerinei din Lacul lebedelor, ajunge în cotidian, pe asfalt. Amestec de senzualitate şi îndârjire, de rană şi vindecare. De fapt, o anume latură de războinic o caracterizează pe Melania Cuc de-a lungul întregii ei creaţii. La nivel lexical, apar cuvinte din sfera aceasta războinică – revolver, soldat, bombe –compensând parcă fragilitatea ideii: „Liniştea mea la maturitate/ Este cu mult/ mai fierbinte decât lumânarea”, dar „ Pe aici nu se trece!/ Latră degeaba şi claxoanele./ Nu se mai găsesc kamikaze/ Bucuroşi să poarte cătuşe, / Să-şi golească buzunarele... Cum să vă spun, oare?/ E crimă, beznă, război.../ Pacea asta convenţională/ Conflagraţia în care/ Până şi păpuşa barby/ Are rochie de şerj cazon/ Cu rezistenţă la gloanţe.” Trecând peste aceste încercări, Melania Cuc ştie „să bea semne de dragoste/ pe săturate”.

„Jurnalul de la Lăpuşna” ( Editura Nico, Târgu – Mureş, 2010) este un model pentru felul cum ar trebui să se respecte şi să se considere artiştii între ei. Cu sau fără şoim, lebădă sau asfalt, fiecare împlineşte un destin. Scris în timpul taberei de creaţie de la Castelul Lăpuşna, jurnalul Melaniei Cuc este unul descriptiv, mai mult decât de idei, este o imagine în oglindă, inversă, a ceea ce înseamnă „Jurnalul de la Păltiniş”. El marchează o activitate culturală, o întâlnire înaltă, unde spiritul e la el acasă, unde creatorii sunt ocrotiţi şi răsfăţaţi, dar ei rămân în continuare sănătoşi, fără a avea nevoie de tratament ca-n „Muntele vrăjit”. Oameni şi locuri se regăsesc în paginile acestui jurnal, ca-ntr-o echipă, ca-ntr-o prietenie pecetluită de aceleaşi idealuri, de valori adevărate.

În aparentul amalgam de cuvinte, propriu Melaniei Cuc, o idee centrală capătă foarte bine contur, demolând aparenţa de discurs necontrolat. Dând la o parte foaie după foaie, petală de petală, ca-ntr-un joc secund, matur, se remarcă o tehnică bine stăpânită de scriitoare, căreia îi reuşesc, într-un exerciţiu impus, texte cu dimensiuni aproape fixe. Frapează această constrângere şi libertate totodată care fac casă bună şi dau impresia unui studiu îndelung asupra obiectelor, deşi Melania Cuc mărturiseşte că scrie în timp record, aproape la comandă. (Comanda ei, comanda editorului...).

Acestea au fost operele Melaniei Cuc, ale anului 2010. Un posibil cuprinzător portret al artistei, pentru că „Autoportret”-ul (Editura Nico, Târgu- Mureş, 2010) a fost lansat la înfiinţarea Clubului „Boema”. Este greu să scrii patru cărţi, apropiate în timp, şi ele să nu semene una cu alta. Totuşi, Melania Cuc reuşeşte să fie altfel cu fiecare apariţie editorială, în acelaşi timp rămânând în stilul ei, deja consacrat.