Scrisul şi vorbitul lui Cornel Cotuţiu

Deşi scrisul e o artă în sine – spun unii – şi n-are nimic de-a face cu vorbitul, eu înclin să cred că, în cazul lui Cornel Cotuţiu, cele două mijloace de exprimare sunt strâns legate unul de altul. Am constatat aceasta citind cartea sa recent apărută, intitulată „La noi”, vol. III, lucrare tipografică executată de Editura clujeană Eikon, aparţinând lui George Vasile Dâncu. Mai mulţi apropiaţi ai prozatorului beclenar am constatat că acesta se exprimă oral uzând de o limbă română corect formulată, cursivă, literară, fără să se lase acaparat, ca mulţi alţii, de caracteristicile subdialectului ardelean. Probabil că aici cântăreşte mult şi calitatea de profesor al autorului care, în această ipostază, trebuia să se cenzureze mereu în faţa elevilor, să fie atent cu expresiile, cu intonaţia, ştiind cât de în beneficul şcolarilor este o asemenea procedură a cadrelor didactice, mai ales a celor de limba română. La Cornel Cotuţiu scrisul şi vorbitul sunt identice, în sensul că nu se deosebesc ci merg mână în mână. Dacă citeşti o tabletă din cartea mai sus amintită observi că exprimarea scrisă decurge cu aceeaşi impetuoasă desfăşurare ca şi cea vorbită. Fără să citeşti numele autorului de pe copertă, îţi dai seama, atent la nişte particularităţi, că e vorba de Cornel Cotuţiu.
Tabletele incluse în volumul „La noi” se citesc, din motivul arătat, cu plăcerea de parcă l-ai avea în faţă pe autor şi ar începe să peroreze despre una sau alta. De la început te captivează cu două-trei fraze şi nici nu ştii cum te trezeşti că ai citit totul până la capăt, sedus de pitorescul naraţiunii. Avem aici ceea ce critica numeşte stil, dar dacă stilul e omul atunci apare hazardată disocierea între arta scrisului şi cea a vorbitului care amândouă provin de la aceeaşi persoană. Oamenii, scriitorii (unii din ei) vorbesc cum scriu şi scriu cum vorbesc. Cotuţiu vorbeşte şi scrie clar, limpede, majoritatea tabletelor din culegere sunt reflecţii pe teme politice, sociale. Unele se referă la gafe politice monumentale prin care bondari de soiul lui Băsescu, Boc, Bela Borbely sunt prinşi cu acul la insectar. Lumea caricaturală a Palatului Victoria sau a Cotroceniului naşte monştri şi România – arată autorul – n-a mai fost călărită nici de popoarele migratoare ce s-au părândat de-a lungul secolelor, aşa cum este călărită ea astăzi de aceşti indivizi certaţi cu morala şi cu tot ce vrei. Răul văzut cu ochiul liber e obiectul obsesiilor lui Cotuţiu, iar stările precare din ţară îi alimentează violenţa de limbaj semnalată pe alocuri. Interesul pentru istoria locală este o altă componentă a cărţii noi apărute. Reflecţiile de sorginte filologică sau reconstituirile unor toponime credibile şi bine documentate pot constitui interes pentru cititorul mai mult sau mai puţin avizat. În general, Cotuţiu pledează pentru instaurarea bunului simţ în toate, în politică, cultură şi chiar şi-n cultura sportivă. Aceasta ar fi ideea generală ce se desprinde din nişte texte care mai întâi de-a apare în volum au constituit obiectul unor articole de ziar.
Am rămas nedumerit de ce autorul a inclus într-un volum intitulat „la noi” realităţi din Canada, SUA sau din alte ţări. Probabil, autorul s-a gândit că ele sunt legate tot de România, aşa că nu prea avem ce să-i reproşăm nici din acest punct de vedere. În cele de mai sus n-am intenţionat să fac o cronică de întâmpinare sui generis ci doar să atrag atenţia unor posibili cititori asupra unei cărţi care ar trebui citite.
G. Moldovan