Scriitorul în Biblioteca-Paradis

            Plecarea criticului și istoricului literar Nicolae Manolescu dintre noi a fost o enormă surpriză. Acum, desigur, moartea oricărei ființe apropiate ne surprinde și ne umple de durere. Și, mai mult, moartea în ziua de azi vine pe negîndite, ignorînd ritualul tradițional, sfîșiind obișnuințe. Iar moartea cuiva din familie nici nu poate fi comentată, mai ales în imediat. Dispariția ilustrului critic literar (pentru mulți: ființă apropiată prin lectură) a însemnat o „dislocare” de realitate, prăbușirea unui stîlp central al vieții literare de la noi. Nu-ți vine să crezi, nu te obișnuiești cu o asemenea dispariție, rațiunea nu prea găsește argumente justificative. Pentru adepți, fani sau simpli admiratori, ca și pentru contestatari, cîți vor fi fiind, era o realitate de referință, cu un loc bine definit în mentalul lor.

            Critic și istoric literar român, profesor universitar (Profesor emerit), membru titular al Academiei Române, ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (mai multe mandate), director al revistei România literară, autor al unei fundamentale Istorii critice a literaturii române (2008), decorat de Administrația prezidențială cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român, Nicolae Manolescu este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. A făcut parte dintr-o pleiadă de critici-mentori în care se înscriu Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Eugen Simion, poate chiar încheind, prin dispariția sa, o epocă de aleasă cinstire a literaturii române. Zeci de ani a fost cu lecturile din autorii actuali la zi și a ținut la zi interesul cititorilor obișnuiți și al specialiștilor pentru literatura în curs. La un moment dat s-a implicat în politică, o opțiune care i-a mîncat mult timp din cel dedicat scrisului. Ar fi putut candida pentru funcția de președinte al țării. O opțiune controversată. La rigoare, cineva se întreba în aceste zile – în presa scrisă – dacă nu cumva ilustrul om de cultură n-ar fi fost o opțiune mai bună decît președintele/ președinții aleși în epocă. 

            Dintre toate activitățile desfășurate, cel mai mult a ținut la aceea de profesor. Spirit rector, avea poate o nevoie funciară de a împărtăși altora ceea ce știe, cu mare disponibilitate față de discipoli, ilustrați în generațiile de studenți cu care a dialogat, dezinvolt, la cursuri și mai apoi pe seama unor cărți sau chiar la… inspecțiile școlare. Inspirația unor asemenea relații i-a dat-o, poate, în tinerețe George Ivașcu, realizatorul de reviste literare (Contemporanul și România literară), care l-a convins să nu facă proză, ci critică literară, încredințîndu-i o rubrică în acest domeniu. Interesat de promovarea unor modele vii (și viabile critic), care contribuie la o evoluție permanentă a discipolilor, de-a lungul anilor și-a construit o „sită critică” exigentă și fermă, a cărei idee a promovat-o cu orice prilej, pînă în ultimele zile ale vieții.

            Într-un interviu realizat de Marius Chivu, Nicolae Manolescu mărturisea: „Eu am scris tot timpul, chiar și cînd am făcut politică și eram mult mai ocupat, căci eram obligat să umblu și să merg la televiziune… ” Fără să fiu un fan explicit al marelui critic, m-am confruntat ani și ani cu acest scris continuu, invocat adesea în lecțiile de română predate, dar mai ales evocat în orele de lectură. L-am întîlnit – în carne și oase – tîrziu, cînd i-am oferit și vreo două-trei cărți de-ale mele; îmi citea – cred – eseurile propuse pentru revista pe care o conducea, m-a invitat la o Gală a Poeziei de la Alba Iulia, mai schimbam vreo vorbă la Casa Scriitorilor de la Neptun… Relații empatice. Cînd vreau să-i configurez chipul sau personalitatea, sînt tentat să-l văd ca un scriitor de hîrtie, cel care viețuiește în imperiul cărților, dedicat acestora. Avînd în vedere personajul ca instanță narativă definitorie pentru genul epic, Roland Bartes îl numește pe acesta o „ființă de hîrtie”,  prin intermediul căreia autorul își transpune în operă, în mod indirect, propriile idei și sentimente, precum și viziunea asupra realității. Ființa de hîrtie din imaginarul meu aduce spre cititor bogăția de sentimente și idei culese din cărți, indicînd o cale de lectură și oferind argumente ale reușitei cititorului în căutările sale. Bineînțeles că un asemenea personaj își poate învinge condiția, ca dimineața să meargă, de exemplu, la piață iar seara să stea la taclale cu cîțiva colaboratori sau să dea un interviu la o televiziune, dar el își duce veacul mai ales în imaginarul dialogic al celor care îi iau în seamă prezența și prestația. Scriind continuu, îl ține pe cititorul generic în priză permanentă cu actul de cultură în curs.

            „Probabil că va mai trece mult timp până să mai avem o personalitate de asemenea factură. Îi datorăm enorm și îi păstrăm memoria cu multă pietate”, a spus Varujan Vosganian, prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, care va asigura interimatul la conducerea acestui for. Prieten al meleagurilor noastre, unde a fost prezent de mai multe ori, bistrițenii i-au oferit un loc de onoare găzduindu-i cărțile și manuscrisele în Casa Colecțiilor, secție a Bibliotecii Județene George Coșbuc din Bistrița. Întrebat la un moment dat de un reporter cu înseamnă biblioteca pentru el, cîtă vreme pentru Borges Paradisul era o bibliotecă, Nicolae Manolescu a răspuns: „Biblioteca e un paradis.”. Pentru scriitorul de hîrtie, Biblioteca-paradis e universul absolut. El viețuiește în ea din timpul vieții, într-o sală de lectură care transcende toate granițele – dintre viață și moarte – pînă hăt departe în eternitate! Putem lua și noi, păstrînd proporțiile, ceva din optimismul lui Leonardo da Vinci, care, conștient de valoarea operei lui, era conștient că, prin aceasta, va dăinui, și deci să credem că memoria lui va fi păstrată vie în sufletul celor care l-au citit și l-au admirat. Fie-i dăinuirea frumoasă în Panteonul culturii române!