Ateii către Papa Benedict al XVI-lea în Ţara Scailor:

”Scoţienii pot fi buni şi fără Dumnezeu”

Acest slogan nu este nou şi a fost prezent în ceeace s-a numit”războiul autobuzelor” din Spania, Anglia, Statele Unite, când pe unele mijloace de transport se exprima conceptul de mai sus. Sosit la Birmingham şi primit de ducele de Edinborough, Suveranul pontif a putut vedea răspândite din belşug panouri, pancarte, bannere cu dovezi ale secularismului agresiv din societatea britanică, pe care-l denunţase nu o dată. Dacă pe câmpuri, pe case, în lung de drmuri sau locuri neaşteptate, creştinii scoţi pun lozinci creştine(„Mare şi Sfânt este Dumnezeu!”/ „HRISTOS este nădejdea noastră!” etc), luându-le modul de exprimare, adversarii credinţei o dau invers.

Aşadar, contesatatarii recunosc totuşi că izvorul bunătăţii şi al altor valori morale este Dumnezeu, numai că se consideră că şi omul independent poate fi bun şi nu are nevoie de un Părinte, de un Stăpân. Umaniştii aceştia, încă dinaintea Revoluţiei Franceze de la 1789 au pus omul ca valoare supremă în locul lui Dumnezeu. Negreşit că şi omul –cinstit de Dumnezeu cu chipul şi asemănarea sa- poate fi bun şi drept şi milostiv şi alte cele, dacă vrea, dar acestea sunt în fiinţa lui, ca şi viaţa, doar efemere. Azi sunt bun, mâine pot fi rău- din capriciu sau neputinţă. Azi trăiesc, mâine pot să nu mai fiu..Pe Valea nestatorniciei , unde călătorim, nestatornice sunt toate: viaţa şi dispoziţiile psihice- toate ale noastre ce sunt doar un dar dumnezeiesc. Dumnezeu este izvorul statornic al vieţii, binelui, iubirii, milei, generozităţii, iar în noi sunt ca daruri de la Creator la fiinţele create, deci fără existenţă proprie nouă, în virtutea libertăţii cu care am fost dăruiţi. Această relaţie între Creator, care are toate calităţile „în sine” şi omul care le are dăruite, niciodată permanente, a fost elucidată complet încă din secolul al IV-lea, de către Sf. Chiril al Alexandriei în masiva şi impresionanta lucrare „Comentariu la Evanghelia după Ioan”.

Valoarea binelui se apreciază după credinţa cu care îl facem, căci „credinţa este o putere spre fapte bune”, cum se exprimă Sf.Ap.Iacob. Creştinul care miluieşte o face cu smerenie, căci este o datorie creştinească, rob ce face aceea ce i-a poruncit Stăpânul răsplătitor a toate.Dacă o face cu dragoste, aceasta va aduce şi dragostea Stăpânului HRISTOS, binecuvântarea cerească şi multe bunătăţi pământeşti şi cereşti...

Binele făcut numai din fiinţa mea, ce poate ascunde? Orgoliul meu că sut mai presus decât amărâtul X, dispreţul meu faţă de Z , care mă bate la cap cu sărăcia lui sau din milă. Dar mila de unde-mi vine? De la tata. Dar lui taica cine i-a dat-o? Bunicul şi lui străbunicul….mă rog, dar la capătul lanţului tot de Dumnezeu dau. Binele făcut apare ca absurd, fiindcă mă păgubeşte. N-am eu, poate voi avea nevoie- spune gîndirea primară. Creştinul ştie că până şi ideea. de a face o faptă bună- a milui un necăjit, a zidi o biserică, o cantină pentru săraci- vine tot de la Dumnezeu. Smerenia creştină aduce fericire, iar când toate mi le atribui mie, mă hrănesc cu mândrie diavolească. Facerea binelui mă poate plictisi: ”m-am săturat de calicii ăştia!”.Facerea binelui din credinţa în Dumnezeu îi dă o bază, o permanenţă, căci Dumnezeu este etern.

Dar cu ce anume deranjează Dumnezeu şi vicarul lui apostolic pe ateii, umaniştii scoţieni sau de altă naţie? Refuzul autorităţii ne face fericiţi? Vor să ne vorbească despre fericirea orfanilor, libertinilor, anarhiştilor? Dar această fericire nu există. Copii şi tineri, ascultăm de părinţi, apoi de o autoritate la serviciu, în viaţă de nişte principii care ne definesc caracterul etc. Ascultăm de medic, de mersul trenurilor şi al aeroporturilor…Libertatea absolută este o himeră. Pur şi simplu nu există.

Nu este vorba numai de deranj, ci de ostilitate faţă de Biserică, faţă de HRISTOS., de un conflict între lumea credinţei şi cea fără Dumnezeu. Ei l-ar fi alungat pe Sfântul Părinte de le-ar fi stat în putinţă.Mai au şi ceva obraz, aşa că la neputinţa faptului voit adaugă doar afişarea ostilităţii. Nu, nu e pace sub măslinii lumii. Pururi se duce lupta între bine şi rău, între nedreptate şi dreptate, între credinţă şi vrăjmaşii ei, între lumină şi întuneric. Infinita tristeţe care ne cuprinde văzând apostazia Apusului, a unui Apus care a ajuns la actuala prosperitate prin credinţă şi jertfă, se compensează cu ceea ce a spus Mântuitorul Apostolilor şi nouă tuturor: „ Biserica Mea…nici porţile iadului nu o vor birui”. Ne-a spus-o dinainte, ca să nu deznădăjduim în inimile noastre văzând mulţimea vrăjmaşilor, apostazierile, puterea şi fastul lor, tenacitatea, lipsa de ruşine cu care îşi lucrează pierzarea.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5