S-a stins un Om Mare!

S-a stins un Om Mare!

Sună trist clopotele bisericii ortodoxe din Ocnița! Tânguirea lor anunță jale mare peste sat. S-a mai dus la cele veșnice încă un fiu al acestor străbune meleaguri și așa vitregite în ultimii ani de dispariția multor oameni simpli... Ce înseamnă însă în acest context un om simplu ? Și ce mai înseamnă...un Om Mare? Durerea este egală și devastatoare, plânsetele inimilor sunt la fel de insuportabile, pierderea este le fel de ireparabilă! Când însă ne părăsește un Om Mare, cum îl numesc sătenii la Ocnița pe omul cu carte și cu educație multă, se mai cutremură parcă ceva în plus în toate ființele din jur! Se rupe din noi o anume mândrie, mândria care ne adună ținându-ne împreună! Mândria care ne solidarizează și ne face să ne ținem de Neam cu toții! Când dispare cineva dintre noi pe care îl apreciem instinctiv ca fiind Om Mare - se destramă parcă ceva din intimitatea Ființei noaste și în toți rărunchii pătrunde o undă de frig polar care ne cutremură și ne ingrozește.
Dispariția unui om simplu ca și a unui Om Mare înseamnă o pierdere irecuperabilă pentru Ființa Neamului nostru și mult mai mult decat atâta! Dispariția unui om simplu ca și a unui Om Mare dintr-o colectivitate înseamnă o amenințare mortală pentru viitorul acesteia! De aceea oamenii simpli din Ocnița și de aievea se cutremură simțindu-și amenințată ființa lor firavă părăsită brusc de o Certitudine care le dădea parcă o mai mare siguranță pe cărările vieții...De aceea astfel de dispariții creează o undă seismică întinsă și își păstrează ecoul lor emoțional peste vremi...
De când ne știm ne cuprinde o emoție mare când ascultăm clopotele răsunând peste satul nostru. Cu atât mai mare este această emoție când dangătul jalnic anunță plecarea vreunuia dintre ocnenii noștri. Zilele acestea mai mult decât oricând clopotele sunt mai duioase anunțând întoarcerea acasă pentru a veșnici în pământul natal a unui Om Mare care a iubit cu o dragoste nemărginită vatra aceasta de sat și pământurile sfinte ale Ocniței. De mic s-a remarcat prin curaj și inteligență. Pe când era elev minuna satul cu istețimea lui fiind un adevărat reper al generației sale de elevi. A studiat la Cluj Napoca, acolo unde orice ardelean veritabil trebuie sa petreacă măcar un an de studenție, a ajuns profesor universitar și doctor în sociologie vestit. Cu cât era mai mare ca Om cu atât era mai modest în viața cea de toate zilele. A crescut cinci copiii, patru absolvenți de facultăți - Diana la chimie, Denisa la filologie, Manuela doctor în drept, Horia la ASE și Mihai student încă la medicină! Din stejar stejar răsare spune o vorbă românească! Și din familie mare, Om Mare!

Profesorul universitar doctor Iustin Lup - marele dispărut dintre noi, a fost un om între oameni. Crescut și educat în spiritul valorilor tradiționale ale satului ardelean de odinioară, omul acesta și-a crescut, împreună cu soția, dăscălița Olga Lup, pe toți copiii după chipul și asemănarea sa. Chipeș la înfățișare, drept la vorbă, cu un caracter falnic, își umplea de farmec vacanțele de vară robotind precum un țăran și alături de țăranii satului pe ogoarele moștenite de la părinții săi, oameni înstăriți, fruntea satului Ocnița de cînd este lumea lume! De ajutat i-a ajutat pe toți cei care i-au cerut ceva, fie vreo recomandare la medicii vestiți ai Clujului, fie vreo povață pentru aspiranții la studenție, fie un simplu sfat, vital pentru oamenii din jur aflați la vreo răspântie a vieții... Fetele sale, frumoase și ele nu numai la chip dar și la port, adorau să meargă vara desculțe la ''buna'' - o fântână fermecată din centrul satului - după apă, așa cum mergeau toate fetele din sat ziua sau în fapt de seară. Nu era an, nu era vară, în care familia aceasta numeroasă și binecuvântată de Bunul Dumnezeu să nu descindă în Ocnița pentru a se încărca de bucuriile esențiale ale vieții, regăsite doar pe ulițele satului, la căpălitul cucuruzilor, la cosit sau la strânsul fânului de pe delnițele insorite.

Profesorul universitar doctor Iustin Lup, a fost un reper moral într-o lume pe care a încercat și a reușit să o modeleze prin exemplul său și prin munca sa neostenită. Dispariția sa fulgerătoare ne cutremură. Sună trist clopotele bisericii din Ocnița! Peste noi toți se așterne regretul despărțirii ca o nea albă, pufoasă și umedă ce se va topi greu în neuitare. Unul de-al nostru, un Om Mare ne-a părăsit ascunzându-se discret sub glia natală pe care a iubit-o și a respectat-o ca nimeni altul. Nu există alinare! Nu există consolare! Fie ca Bunul Dumnezeu să-i vegheze mereu familia.

Drum bun spre nemurire Omule Mare bun și blând!