România la 4 ani de la integrarea în UE

România, una dintre cele mai vechi ţări ale Europei, cu o civilizaţie milenară, benefică evoluţiei marelui continent, după 50 de ani de comunism sau ce-o fi fost, a intrat în marea familiei a civilizaţiei europene – UE, după ani de tatonări şi acţiuni diplomatice şi politice, ţară care a sperat că odată cu integrarea ei în această suprastructură, o va duce mai bine.

Extinderea UE de la 15 la 27 de ţări trebuia să însemne, în mod deosebit, o investiţie în democraţie, securitate şi prosperitate, o extindere a vechiului vis „Pax europea” pe continentul european. Dar cu ce costuri, pentru realizarea acestor deziderate, atât pentru ţări ca România, cât şi pentru întreaga comunitate europeană? Costuri imense, în nişte vremuri de declin economic şi financiar, de ameninţare a unor interese, fie ele ale fermierilor sau ale beneficiarilor Fondurilor primilor „clasaţi” în influenţarea deciziilor, a îngreunării administrării UE, precum şi solicitarea unor reforme economice şi sociale dureroase.

Amăgirea cu beneficii economice pentru cele 12 ţări slab dezvoltate care au aderat în valuri succesive, s-a dovedit o exagerare, acestea trebuind să ofere pieţe de desfacere în creştere rapidă şi oportunităţi de investiţii pentru agenţii economici din fostul grup de 15 ţări membre UE. Ce-i drept, de pieţe de desfacere nu se duce lipsă, dar toate subordonate produselor din import care măresc deficitul bugetar şi dezechilibrează balanţele de plăţi care aduc sărăcie şi nu prosperitate, ci corupţie. În ce priveşte investitorii străini, şi la noi, ca şi în celelalte ţări sărace care au aderat la UE, marii investitori au apucat să fie din Occident (ex. Bechtel).

Aşa se explică manifestarea unei anumite doze de dezamăgire a cetăţenilor din cele 12 ţări, îndeosebi satisfacţia Angliei şi a ţărilor scandinave opuse politicii UE, mai ales prin eşecurile economice şi politice ale acesteia din ultimii ani de la extindere.

România, ţară la coada Europei, care a aderat cu greu la marea familie a UE, în cei patru ani de la aderare nu prea simte vreo schimbare deosebită în niciun domeniu important. Ţara aderă la comunitatea europeană în 2007, cu o creştere economică de 7%, pentru ca în anul 2010 să o reducă la minus 2%. UE a oferit ţării peste 37 de miliarde euro fonduri structurale, care să fie absorbite în perioada 2007-2013, din care a reuşit să absoarbă doar 5% din acestea din lipsă de proiecte, în condiţiile în care ţara plăteşte anual sute de milioane de euro pentru trezoreria UE. Corupţia s-a amplificat, iar justiţia mai mult încurcă societatea în loc s-o ajute. Nu există o cultură politică menită să ducă la decizii care să producă muncă pentru bunăstare, ci doar o politică subordonată intereselor de grup sau personale. Ţara, în loc să exporte produse ale muncii cetăţenilor ei, a „exportat” milioane din cetăţenii ei, care muncesc pentru prosperitatea altora, dar care trimit în ţară miliarde de euro care îngraşă PIB-ul odată cu sărăcia generalizată, acoperind incapacitatea celor care conduc azi ţara, bani fără de care sărăcia era şi mai devastatoare.

Dacă la noi se stă prost cu cultura politică, aşa cum reiese şi dintr-un interviu recent al fostului comisar european pentru extindere, Gunter Verheughen, se pare că şi în cadrul UE se constată că politica Uniunii este în urma integrării pieţelor şi politicilor economice ale acesteia, lucru care pune în pericol chiar existenţa ei, iar costurile unei eventuale deplasări înapoi la vechile structuri, fiind de neimaginat, poate aici ar fi exact punctul în care animalul politic să se despartă de academicul turn de fildeş, cu picioarele lui de mucava.

În ce ne priveşte, cam acesta ar putea fi, pe scurt, bilanţul celor patru ani de „prosperitate” a unei ţări membră a UE, una cu cele mai slabe rezultate în toate domeniile din marea familie a civilizaţiei europene, pe care au visat-o românii dintotdeauna, vis din care nici până azi nu s-au mai trezit.