Regele cu sceptru de pâine

Erau patru, cu vârste diferite, aproximativ între doi şi şase ani. Mama lor căuta în containerul de plastic negru de lângă şirul de garaje ale locatarilor din preajmă. Micuţii priveau spre gura uriaşei ,,cutii” de unde trebuia să apară în mâinile materne, ceva de mâncare, un nesperat trofeu gastronomic, aruncat acolo ca un surplus al unui festin bogat.
Mă îndreptam spre garajul meu ţinând în mâna dreaptă două jumătăţi de pâine feliată de Gherla, o pâine foarte bună, aproape la fel de gustoasă ca cea făcută la ţară, în cuptor.
M-a ,,paralizat” un sentiment de milă declanşat instantaneu, de postura antitetică în care mă aflam în faţa acelor copilaşi, eu cu multă pâine şi ei aşteptând ivire unei minuni, din containerele aliniate în spatele blocului, care să le potolească foamea. Mi-am pus pâinea în portbagajul maşinii. Nu am zis nimic, m-am îndreptat spre magazinul ,,Corex” din apropiere, am cumpărat o franzelă mare, feliată şi am revenit la garaj.
M-am apropiat de grupul de copii şi i-am dăruit celui mai mic pâinea. Băieţelul a rămas cu privirea împietrită, a luat franzela şi a pus-o pe umărul stâng ţinând-o de capătul pungii de plastic în care era ambalată. Nu ştiu de ce aveam impresia că el este Prâslea cel voinic, cu un buzdugan de pâine pe umăr, gata să-l lovească în creştet pe zmeul cel fioros, care pentru el şi fraţii lui se numea ,,foamea”.
Apoi, sub povara audiovizuală a circului pe care l-au jucat cei doi regi ai ţiganilor după moartea autointitulatului rege al ţiganilor, Cioabă, eu îl investeam acolo, ca rege, pe frumuşelul băieţel rom din faţa mea, fiindcă avea în mâini cel mai preţios sceptru, cel de pâine.