RĂDĂCINI

„ Prin ţărâna aspră a tăcutei cărări,
Copil cu-n vas de naftă-n mână...vine.”

Versurile lui Valentin Marica mă transpun în lumea din care am plecat cu mai mult de jumătate de veac în urmă – Sânmihaiul de Câmpie. Copii ai anilor `50, am pornit dintre aceleaşi dealuri, fiecare pe cărarea lui.
Spiritul locului şi atmosfera copilăriei poartă în ele germenii unor însuşiri care ne vor defini, marcându-ne devenirea. Dincolo de cuvintele voit simple ale Poemelor Zoreniului, încerc să desluşesc seminţele din care s-au dezvoltat trăsăturile unei personalităţi complexe si bogate: sensibilitatea poetului; dragostea pentru locurile, oamenii, limba neamului său; setea de cultură a intelectualului; puterea de muncă, tenacitatea, ambiţia, rezistenţa omului învăţat să lupte; echilibrul şi seninătatea în încercări – roade ale credinţei aşezate la temelia casei părinteşti.
Sunt impresionante scrisorile pe care o mamă ţărancă letrimitea fiului ei plecat la şcoli înalte: „ la drumul ce lai pornit tu cu alui ajutor ai untrat el tea griji şi de azi înainte dacă tu i fi cu credinţă cătră el şi ti ruga ori cân te gâneşte Doamne fi ajutorul meu şi arma apărătoare a vieţi mele ...” „ ...nui clipă şi minut se nu mă gânesc la tine şi la Maica feceoara se te iaie sup aripioarele ei săte ferească de tot răul da şi tu să te gâneşti la tatăl şi la fiul său ISUS Cristos ...”( Din scrisorile reproduse in vol. Absidă pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului, Ed. Dacia, 2010, pp. 34, 58).

„ Prin ţărâna aspră a tăcutei cărări,
Copil cu-n vas de naftă-n mână...vine.”

Copilul se grăbea cu nafta pentru că mama aştepta s-aprindă lampa, să vadă cum s-au aşezat la cină, în jurul nelipsitei mămăligi de seară, cei nouă copii. Pe atunci „planning-ul familial” funcţiona sub forma unei vieţi ordonate după legile Creatorului şi se baza pe încrederea că Cel ce i-a trimis în lume îi va hrăni pe toţi. Nu fără participarea lor. În satele noastre, copiii erau puşi la muncă de mici, după puteri: unul la miei, altul la vite, unul după apă, altul după naftă, altul cu tata la plug.
„Sat mic,cât e un deal şi-o vale”(Poveste), Zoreniul, Lumpcerdul, cum îi ziceau bătrânii, stă ascuns între dealurile blânde ale CâmpieiTransilvane.Când ierburile se coc, dealurile acestea au forma şi culoarea şi mireasma pâinii.
Satele noastre de pe Câmpie sunt aşezări vechi româneşti temeinic statornicite în rânduielile lor de veacuri. Viaţa curge ( curgea?) în ritmul calendarului naturii şi al celui liturgic.
De Paşti ( la noi se păstrează forma din vechea cântare: „Paştile Domnului, Paştile sfinte”, nimeni nu zice „un Paşte” , cum se străduiesc cu zel să ne înveţe unii care au descoperit mai de curând drumul bisericii), fiecare femeie îşi împrospăta casa cu var şi ’’mierială’’. Se spune că „mierul”, această nuanţă specifică de albastru, vine din vremea când iobagilor români nu le era îngăduit să-şi aibă casele în aceeaşi culoare cu ale stăpânilor.
În postul Sfintei – Mării, femeile se adunau seara, după truda zilei de vară, la troiţele de la răspântii şi cântau, la lumina lunii, acele duioase cântece închinate Maicii Domnului. Pe drumurile ce şerpuiau printre dealuri se auzeau cântând pâlcurile de pelerini porniţi pe jos din toate satele spre Nicula.
Peisajul Câmpiei noastre cu colinele domoale de culoarea aurului vechi, imaginea caselorşi a troiţelor de la porţi şi răspântii, îl vor însoţi mereu pe viitorul scriitor. Pe la începutul anilor ’70, unul din primele sale reportajela Radio era intitulat “În căutarea caselor albastre.”
Frumuseţea acestui ţinut românesc este încă prea puţin cunoscută. E o frumuseţe aspră. Vârfurile dealurilor de argilă galbenă cu ierburile coapte la sfârşit de vară par sterpe. Spre vale, pământul e gras, cu brazda neagră.
Oamenii de pe Câmpie au fost dintotdeauna foarte legaţi de ogoarele lor.Generaţii după generaţii au făcut sacrificii mari pentru a-şi putea cumpăra o bucată de pământ pe care s-o lase urmaşilor. Zădărnicirea acestor sacrificii în anii colectivizării a fost trăită dramatic.
Zoreni, Budeşti, Copru, Cătina...
Pe drumul de la Cătina spre Cămăraşa fost arestat pentru prima dată , în 1948, episcopul Ioan Suciu, viitorul martir. Mergea din sat în sat încurajând oamenii, în predicile sale înflăcărate, să nu-şi lase credinţa, să nu cedeze în faţa tăvălugului stalinist, să nu devină complici ai răului care se instala în ţară. Unii au rezistat. Alţii au cedat, devenind instrumente ale celor ce voiau distrugerea identităţii noastre de popor creştin european.
Pe Lazăr Marica, tatăl lui Valentin, au încercat să-l facă membru de partid, şantajându-l cu faptul că are copii mulţi şi ar putea avea probleme. A refuzat categoric. Ai lui Coşarcă (aşa le spuneau celor din neamul lui – se spune că porecla vine de la un coş mare cu care duceau mâncarea pe câmp, având lucrători mulţi -) erau oameni mândri, aveau un puternic simţ al demnităţii.Ca toţi fruntaşii satelor, şi ei au fost declaraţi chiaburi.Chiaburie – titlu de nobleţe, greu de purtat. Cote. Spaime.Perceptorii năvăleau să ia de la gura copiilor ultimul tăbuieţ de făină şi hainele din cui, pentru neplata cotelor de batjocură impuse de golănimea satelor ajunsă la putere. Îmi amintesc o scenă tragi–comică de la noi din Sânmihai: cineva ne povestea cum s-a dus la rudele de pe Valea Fânaţelor, un cătun locuit de oameni înstăriţi, deveniţi aproape toţi chiaburi. Cum a intrat peVale, toţi copiii au început să plângă, să ţipe ca din gură de şarpe. Omul nu înţelegea ce se întâmplă. Până la urmă i-au explicat că pe Vale copiii erau învăţaţi de părinţi ca atunci când văd că vine cineva în „haine domneşti” să înceapă să plângă tare. Pe valea aceea izolată, în „haine domneşti” veneau de obicei perceptorii ca să le ia tot ce găseau prin casă. Copiii erau puşi să plângă pentru a-i impresiona pe aceia.
Primii ani ai copilăriei noastre au fost marcaţi de teroarea care plutea în aer. Se vorbea în şoaptă despre cine a mai fost arestat, despre maşina neagră care venea noaptea şi ridica oamenii. Mi-au rămas întipărite ca prin vis frânturi de vorbe şoptite cu groază în casa noastră: „ ascuns într-o groapă făcută sub podea... au venit noaptea la trei... l-au găsit... l-au luat ...’’ Târziu, după `89, am înţeles despre cine era vorba: viitorul cardinal Al. Todea, arestat după ce stătuse ascuns în pădure şi prin casele unor familii din Reghin.
La noi în sat, Petrea Sălăgeanului şi Toderaş al lui Pitimon au făcut ani de închisoare pentru o priceasnă cântată într-o duminică la biserică( Cruce sfânta, părăsită).
Copiii care au trăit acele vremuri în familii cu un nivel mai ridicat de conştiinţă, cum erau aceşti ţărani înstăriţi, între care şi familia Marica, au dobândit de la pornire un anumit mod de a se raporta la valori.

Şcoala din Zoreni avea patru clase. Din a cincea copiii veneau la Sânmihai, la centrul de comună. Veneau pe jos sau cu câte o căruţă. Când ploua, noroiul era adânc şi lipicios. Vara ne plăcea să-l simţim la tălpi, călduţ şi moale. Mergeam desculţi, făcând “fideie”: ne învârteam pe un călcâi, lăsând în noroi o urmă rotundă ca un capac de oală –“fideu”.
În timpul ploilor reci de toamnă mergeam la şcoala din sat în catarigi: nişte beţe uşor curbate, având un suport pentru picior, prinse cu o curea pe sub genunchi. În vârf aveau un fel de cuie boante, din cauza cărora nu puteai sta pe loc, trebuia să mişti picioarele tot timpul. Uneori ne înglodam în argila cleioasă şi cădeam.
Lecţiile ni le făceam la lampa de petrol. Târziu, când eram prin clasele mai mari, s-a introdus la noi lumina electrică. “C-un capăt de creion mă apucam de scris”, îşi aminteşte poetul. Cu un capăt de creion se poate învăţa să scrii corect româneşte. Noi n-am ştiut ce-i luxul şi azi cred că acesta a fost unul din punctele forte ale educaţiei noastre.
“Cu dascălii Dobârta şi Scridon
Intram în inima lumii,încetul cu încetul.’’
(Joc şi temă pentru acasă)

Dobârta şi Scridon erau dascăli de şcoală veche. Veneau de pe la “fântânile darurilor”, pregătiţi să-i conducă pe copiii satelor spre “inima lumii”, dar mai ales, să formeze conştiinţe.Greu lucru în anii aceia. Greu şi acum.
Copilul cu vasul de naftă este astăzi omul de cultură, scriitorul, editorul, profesorul, creatorul unor fundaţii, iniţiatorul unor proiecte impresionante pentru afirmarea identităţii noastre. N-a uitat niciodată locul din care a plecat. Visează să ridice la Zoreni un monument al ţăranului român. A purtat cu el peste tot imaginile întipărite în sufletul de copil.
Peste ani, roadele amintirilor comune ne-au adus împreună de multe ori. Poate şi de aceea Valentin îmi traducea atât de clar mesajul atunci când îl invitam să vorbească la vernisajele expoziţiilor . Afăcut-o de multe ori, începând de la primele manifestări din anii ’80 şi până la cele mai recente din seria Psalm,Răstigniri, Nostalgii.
La insistenţa lui mi-am adunat tablourile cu troiţe în expoziţia “Răstigniri”la Galeria Radio România Tg. Mureş. Erau acolo câteva lucrări inspirate direct de crucile din dealul Zorenului( “Crucea din ierburi”, “Crucea din deal”).“Răstigniri”este numele dat la noi pe Câmpie troiţelor. În emisiunea radio care includea şi vernisajul, ne-a emoţionat vorbind despre răstigniri, cruci, Cruce. Era în Săptămâna Mare, 2011.
În toamna aceluiaşi an am plecat împreună cu Valentin şi Emilia, soţia lui, la München. El pentru lansarea cărţiiAbsidă pentru ziua a treia (Poemele Zorenului), eu pentru vernisarea expoziţiei Nostalgii. Fiecare în limbajul său, vorbeam despre nostalgia locurilor natale. Întâlnirea cu românii din diaspora mücheneză,cu poveştile lor de viaţă, uneori impresionante, a fost prezentată celor de acasă într-o emisiune Vitralii la Radio Tg. Mureş.
‘’Prin ţărăna aspră a tăcutei cărări,
Copil cu-n vas de naftă-n mână…vine.’’

Ţărâna aspră a cărării, liniştea câmpului, mirosul tămâios al florilor de sânziene, tăcerea înserării, ţârâitul greierilor; mieii, iarba crudă; foşnetul frunzelor de porumb în vântul toamnei;ploaia, bruma,gerul, arşiţa… Cine n-a trăit toate acestea în măreţia simplităţii lor, împletite în firescul vieţii şi al muncii, acela rămăne sărac. Puterea înnăscută a bucuriei se atrofiază, se chirceşte. Sufletul gol va alerga zadarnic după plăceri himerice, care nu-l vor mulţumi niciodata, pentru că ele nu vin din Izvorul bucuriei. Căutarea Izvorului se învaţă mai întâi acasă, din gesturile părinţilor, din felul lor de a privi lumea. De acolo, din căldura familiei,ca şi din asprimea greutăţilor, din întâlnirea directă, permanentă, obişnuită cu natura, vine capacitatea de a ne minuna, înţelepciunea de a vedea darul şi în raza de soare şi în ploaia rece. Puterea de a converti durerea în dăruire vine tot de acolo. Aşa se naşte Psalmul. Psalmul ca atitudine de viaţă. Sămânţa poeziei.Sămânţa din care cresc rădăcinile, trunchiul, coroana unui suflet de Om împlinit.
Prof.univ.dr. Alexandra Belciug
Psiholog, artist plastic