Cartea de proză:

Proză pe teme date de Irina Petraş

http://www.romlit.ro

Leon-Iosif Grapini, Capăt de linie, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 188 pag. Îmi amintesc că, în copilărie, mă nemulţumea teribil finalul basmelor: după o nuntă ca-n poveşti, cei doi „trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Cum adică? Asta-i tot? Mai târziu, am descoperit adesea personaje „secundare” despre care aş fi vrut să ştiu mai mult, vedetele le puneau pe nedrept în umbră. Cartea cea nouă a lui Leon-Iosif Grapini dintr-o astfel de frustrare s-a ivit („stârnit de finalurile incitante, ambigui, suspendate, mi-am imaginat altele, diferite”), la care se adaugă o anume poftă de joc al Puterii, molcomă, de ardelean serios, dar şi încercarea puterilor pe stiluri străine. Horia Gârbea, care escortează volumul, se recunoaşte şi el ispitit când şi când de un asemenea experiment.
Fiecare proză-pretext a fost mai întâi o preferinţă de cititor, o iubire. Intervine apoi scriitorul şi o deturnează cu instrumentar propriu, ocolind abil parodia (ironia lipseşte din peisaj), dar şi pastişa, deşi avem de-a face cu un exerciţiu mărturisit de afecţiune. În cele din urmă, e o pledoarie pentru relativism şi diversitate. Nicio întâmplare cu oameni nu are final unic şi absolut, mai încape un rest, o nuanţă, o prelungire. Literatura lumii e plină de remake-uri şi repovestiri. Într-o paranteză fugară, aş zice că intertextualitatea nu e departe de o asemenea abordare: o secvenţă cu nume de proprietar cunoscut e pusă în alt context şi ţinută să spună mai departe sau altfel decât a spus deja în textul originar. Jocul lui Grapini se exersează pe prozatori de toate calibrele, într-o democraţie explicabilă şi prin inocenţa celui instalat discret în marginalitate. Militar de carieră şi licenţiat în geografie, el este un remarcabil prozator, dar puţin acomodat cu forfota vieţii literare, disciplinat şi meticulos, cu lecturi multe şi nu la fel de disciplinate. Alege, aşadar, să scrie continuări la proze semnate de Ioan Groşan, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Radu Ţuculescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Ioan-Pavel Azap, Ion Agârbiceanu, V. Voiculescu, Mircea Nedelciu.
Până la acest volum oarecum frivol, dar şi ambiţios, L.-I.Grapini a publicat câteva plachete de versuri, onorabile, urmate de surpriza prozelor scurte din Cetatea cu nebuni (2000), şi de două romane: La capătul lumii şi Memorialul Cetăţii. În toate, o artă surprinzător de matură a dozării – observaţia realistă se împleteşte cu fina disecţie psihologică, verbul dibuieşte liber în mulţimea interpretărilor posibile, ambiguitatea e exploatată ca trăsătură fundamentală a lumii vorbite, umorul subtil îşi alătură ironia discretă, autoironia e mereu conţinută, iar morala cu iz ardelenesc se înfiripă de la sine printre rânduri. Viaţa se transformă într-o lectură capricioasă, cu reguli şi încălcări de legi deopotrivă de expresive. Prozele pot fi citite în mai multe registre, cuceritoare fiind mai ales sintaxa. Am reţinut de la început frazarea îndrăgostită de propriile performanţe şi libertăţi, o pagină sau alta putând sugera atingeri cu proza lui Nicolae Velea, să zicem. Trecând de la povestiri la roman, Grapini a învăţat să facă pasul de la urzeala pe spaţii mici, încântată de izbânzile sale iuţi, la construcţia amplă şi pretenţioasă a unei structuri înaintând desfăşurat pe mai multe planuri şi visând să impună propria lume, alături de şi complementară lumii „reale” şi altor lumi ficţionale. La capătul lumii, roman al ţinutului grăniceresc din care se trage autorul, rememorează, sub o exigenţă prezentă difuză, trecutul. Imprecizia cuvântului îşi alătură ici-colo o infuzie de fantastic, cât să ridice povestirea la putere, s-o facă prevestitoare şi vag parabolică. Şi în Memorialul cetăţii, G. joacă sforile după regula nescrisă a istoriei omeneşti: „Totul nu-l veţi afla niciodată, semne de întrebare vor mai rămâne şi în mintea domniei voastre, şi în carte”.
Ei, bine, prozele-continuare se legitimează prin toată experienţa acumulată deja de autor. Deşi vor încerca să păstreze legătura cu baza şi vor strecura repere uşor de descifrat, şi chiar dacă o lectură în paralel a prozei de pornire cu continuarea ei din acest volum ar putea fi un prilej de descoperit şi alte atingeri, ele pot fi citite şi independent. Ba, aş zice că exact aşa se cuvin citite, în singurătatea lor tatonând vecinătăţi. Eu le văd ca momente de respiro, vag ludice, căci oarecum de vacanţă, un prilej pentru prozator de a-şi drege vocea înaintea unui alte solide partituri.
În loc de încheiere, o secvenţă din Substituirea (dedicată lui Pavel Dan), mică radiografie a întâlnirii cu moartea: „îi vine în minte finalul visului, pe care nu a reuşit în niciun chip să şi-l amintească, şi ştie cu siguranţă că brazda din vis a fost trasă până lângă puţul adânc, fără fund, ce ţine loc de fântână cu apă de băut pentru trecători, puţ lângă care, dacă priveşte mai cu aspreală şi cu interes mărit, vede o pată neagră, singura formă neacoperită de ninsoare, şi, dacă îşi iuţeşte şi mai mult uitătura, […] descoperă, nu fără uimire, spatele şi ceafa unui bărbat îmbrăcat în bundă şi aşezat la odihnă pe o buturugă. Nu-i poate vedea faţa, dar simte că străinul îl aşteaptă, acest simţământ îl străbate ca o fulgerare, făcându-l să se cutremure, da, totul se sfârşeşte aici, în acest stâlp de lumină, femeia şi pruncii au rămas în urmă, în negura vieţii, iar el a ajuns aici, în lumina morţii. […] Când mai are de făcut câţiva paşi doar şi este pe punctul de a da bineţe, persoana necunoscută se ridică în picioare, îşi aranjează bunda şi se întoarce cu faţa spre el, înlemnindu-l”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5