Prof. Mirela Rus: VIAȚA – O CĂLĂTORIE SPRE RAIUL DIN NOI

               

Călătoria omului pe acest pământ începe și se încheie oarecum la fel, doar ochii cu care privim sunt mai adânci sau mai deschiși. Nașterea ființei este precum o aterizare, pentru unii mai lentă, pentru alții mai zdruncinată, iar bagajul cu care ești îmbarcat de drum este unul foarte simplu, însă extrem de prețios: firescul de a te bucura și de a iubi, puterea de a râde, fericirea de te juca, de a fi liber și binecuvântarea de a revărsa lumină înspre ceilalți.

            O, dar asta este, cumva, o imagine și o definiție a Raiului! Însă dobândirea Raiului înseamnă truda de a păstra bagajul intact, nealterat. Și asta deja devine o luptă!

            După „aterizare”, începi să „înveți” de la alții, pe măsură ce crești, că viața aceasta nu înseamnă un șir de bucurii continue, ci un vaiet prelung și o cruce a durerii. Așadar, renunți la bucuria nevinovată. Nici libertatea, zic unii, nu îți este prea îngăduită, aici, pe pământ, căci urmăm niște reguli, suntem îngrădiți în niște feude, unde spiritul își pierde puterea de a zbura. Dar iubirea? Păi cum să iubești așa, nelimitat, fără raționamente precise, fără temeri.....Astfel, cenzurăm iubirea și lăsăm să i se scurgă căldura. Iar joaca, nu, nu putem să ne jucăm de-a viața, ci trebuie să privim totul cu seriozitate. Deci, gata cu joaca! A mai rămas râsul (sau zâmbetul). Dar ce înseamnă să râzi oricând, când „o luptă e viața”! Cât privește lumina, e riscant să devii puțin mai luminos decât alții, deoarece riști să deranjezi, să-i orbești. Și atunci, trebuie să încetezi să strălucești.

            Ce a mai rămas din om? O ființă mică, ofilită, fără puterea de a lupta sau de a se apăra, temătoare, întunecată, fără aripi. Un fel de moarte care se deplasează pe două picioare. Însă, această moarte, de cele mai multe ori, pentru cel care a fost cândva lumină, este un punct zero sau chiar dincolo de el, înspre „minus”, de unde începe drumul înapoi, spre înaltul de unde a fost „catapultat”. Nevoia de zbor te face sau te forțează să redobândești ceea ce alții sau tu, în orbecăiala după sinele pierdut, ai lăsat să piară sau ai risipit: libertatea, bucuria, iubirea, zâmbetul îngeresc și lumina....E timpul să te întâlnești cu tine. Este cu adevărat divin să te vezi, să îți spui ce nu ți-ai spus vreodată, să te contempli într-o tainică tăcere. Fără cuvinte, deoarece sunt vorbe, sunt povești care nu încap în toate cuvintele. Să te împaci apoi cu tine, cel de care te-ai îndepărtat....este o minune să te îndepărtezi de tine, iar apoi să te reîntâlnești cu tine. Nu te mai lași să pleci. Nu mai lași nici zâmbetul, nici bucuria să te părăsească...rupi toate gratiile captivității și îți crești aripile. Aripile pe care îți porți iubirea, să nu mai rătăcească departe de tine. Te prefaci în lumină și te însoțești cu tine oriunde, mai ales în cele mai profunde colțuri ale minții și inimii tale.

            E ploaie și soare în om! Ploaie pentru setea de viață, deoarece am murit și înviat cel puțin o dată, dacă nu de mai multe ori. Soare pentru potopul de lacrimi neșterse. Fiecare moment este o eternitate, căci timpul este doar a percepție în funcție de cât soare sau de câtă ploaie avem nevoie. Totul este un prezent continuu, în care ne căutăm, ne regăsim, ne dăruim. În care învățăm, pornind de la acel moment „zero”, că viața se poate sparge atât de ușor, precum un pahar de cristal, mai ales când e golit de conținut. Dar chiar și așa, Dumnezeu și lumina din om vor lipi cioburile. Ne întrebăm, ne revoltăm, de ce suntem atât de ciuruiți uneori de gloanțele suferinței, dar mai ales de ce este îngăduit. Învățăm apoi că ar fi prea ușor ca Dumnezeu să ne ferească, deoarece, spunea cineva, rănile, cicatricile, sunt niște orificii prin care intră lumina. Acesți oameni plini de „găurile” și urmele durerii sunt atât de plini de Cer! Drumul de ieșire din abis te mai învață că o inimă vie nu se hrănește doar cu sânge, ci și cu dragostea aceea divină. Dacă reușești să nu absentezi nici de la lecția bucuriei și a fericirii, vei câștiga lupta.

Cum arată fericirea? Privind în ochii unui copil pe care-l îmbrățișezi, sau privind lumina din ochii celor cărora le dăruiești din timpul tău, din sufletul tău, din ființa ta.

 

DEFINIȚII

          Mirela Rus

Viață:

Traseu de lumină, întuneric,

Cărări line și drumuri întortocheate.

Timp:

Clipă ce este și nu e,

Trecut și prezent mergând la pas spre viitor.

Bucurie:

O gură de aer la capătul suferinței biruite,

Urcuș agale după coborâșul sinuos.

Nădejde:

Sabie înfiptă în miezul disperării,

Punte peste ape învolburate.

 

 

 

 

           

 

Comentarii

27/05/23 12:38
AM

Foarte frumos ati scris dna.Mirela
Sensibilitatea sufletul ati transpus-o pe hartie.si inca cat de frumos.
Va mai asteptam sa ne incalziti si noua ,cititorilor sufletele .
O zi binecuvantata!
Alina

27/05/23 12:43
Rus Augustin

În loc de comentariu ... o epigramă ... ce definește magistral ființa umană ... „O combinație secretă , Din părți mai bune și mai rele, / Un scurt răgaz pe o planetă, / În zborul omului spre stele!”:

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5