Prof. Mirela Rus: Iubirea jerfelnică. Mama e ca o liturghie

                                                       

„Vântul primăverii a bătut; peste dealuri, peste văi, peste ani, dorul leagănului mă ajunge; spre codru mi se întorc ochii, și zăresc umbra părului copilăriei mele, care își întinde ramurile ca niște brațe ce își scutură florile pe inima mea ca o ploiță răcoroasă.”

                                                                                                       (Alecu Russo)

Viața aceasta este un drum fără oprire, precum și tot ceea ce ne oferă, momentele de bucurie, de fericire, dar și de necaz și deznădejde ce curg precum apa unui râu. Viața înseamnă naștere, înseamnă urcuș și coborâș, înseamnă rătăcire și regăsire a sensului acesteia, înseamnă plecare și întoarcere, dar înseamnă și moarte. Privind cu ochii trupești dar și cu ochii sufletului mormintele dragilor noștri, sufletul nostru devine mai puternic, credința mai adevărată și mai profundă. Singurătatea din cimitir aduce mai aproape de noi iubirea celor trecuți pe poarta veșniciei. Ajungi să vezi moartea ca pe o trecere și ca nădejde și credință în înviere. Dragii noștri ne învață să fugim de păcat, de zădărniciile lumii și să ne apropiem de virtute, să ne îngrijim de cele sufletești.

Din ce în ce mai mult ne dăm seama că dorul de a fi cu Hristos a slăbit datorită atașamentului față de realitatea supusă păcatului și zădărniciei. Nu este posibil să ne facem părtași în același timp slavei oamenilor și slavei lui Dumnezeu. Uităm că suntem doar niște călători pe acest tărâm: „Sunt pribeag pe acest pământ: pribegia mea am început-o în leagăn, o termin în mormânt; pribegesc prin vârste, de la copilărie la bătrânețe;.....Pleca-voi, deci, și eu...” scria  Episcopul Ignatie Brincianinov. Mânați de dorul de Dumnezeu, ne întoarcem acasă, poate după îndelungi „călătorii” prin lume, după căutări de sine. Cu inima smerită, trecem pragul casei copleșiți de dor, iar în prag ne întâmpină Tatăl Ceresc, care ne șterge și lacrima de pe obraz, chiar și după ce L-am hulit și după ce L-am răstignit prin păcatele noastre. Dorul umple golul din  suflet. Dor îți este de casa părintească după ce te-ai depărtat de ea, îți este dor de țara ta după ce ai rătăcit printre străini, dar „dorul-dor” este de cei plecați, de părinții care nu mai sunt sau de copiii pe care Dumnezeu i-a „cules” precum pe cele mai frumoase flori de pe pământ, să le aibă și să le grijească în grădina Sa. Și-atunci se naște acel dor nemărginit, un dor neobișnuit, cel de moarte, dar care nu are ca finalitate dispariția, și este chiar dorul de nemurire, care aduce cu sine dorul de Dumnezeu.

Precum „spicele-n lanuri-de dor se-nfioară,/de moarte/când secera lunii pe boltă apare”, în Cântecul spicelor, de Lucian Blaga, sufletul omului rezonează cu tainele universului când este  atras în această „căutare” și „negăsire”, căci asta înseamnă dorul, în opinia lui Constantin Noica, în a sa Introducere la dor. Existența umană este un pelerinaj între aceste „căutări” și negăsiri” permanente, până când sufletul, obosit, găsindu-și calea, se înalță acolo de unde iubirea se revarsă cu toată puterea sa vindecătoare peste ființă. Trăirea supremă a iubirii este cea a mamei pentru odrasla sa şi, bineînţeles, a copilului faţă de cei care i-au dat viaţă. Sufletul meu poposește acum, și întotdeauna, asupra unei iubiri dumnezeieşti, a unei jertfe supreme, şi anume, a dragostei de mamă pentru copilul său. Și aici „vorbește” atât inima mamei ce simte dragostea coborând din cele mai înalte sfere și în același timp de acolo, chiar dinlăuntrul ființei mele, unde i-am făcut loc să se sălășluiască, precum și inima copilului mare care are ca icoană dragă chipul mamei ce privește duios dintre îngeri. Iubirea este o virtute, este cea care încoronează toate virtuţile. Iubirea este acolo unde este credinţă, iubirea este acolo unde este jertfă. Și datorită acestui lucru, părinții și în special MAMA, cea mai jertfelnică ființă, sunt asemenea lui Dumnezeu, pentru că vrei să-i știi tot timpul acolo. Părintele este precum un laborator de vise și apoi, de împliniri pentru copilul care, la început, se joacă de-a viața, apoi începe să viseze, după aceea învață să trăiască.

Acest fel de dragoste cum e cea a mamei ar putea curăța întreg pământul de toată necurăția lui și l-ar putea face asemenea raiului. Este dragostea care s-a întâlnit și s-a contopit cu iubirea care uită de sine și se dăruiește complet. Așadar, pentru un astfel de suflet, porțile cerului se vor deschide atunci când acesta va fi pregătit să fie luat în brațele Tatălui Nostru Ceresc.

„Mama e ca o liturghie, jertfește jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde și aduce speranțe...Mamă, ți-am spus astăzi cât de mult Te iubesc?!”

                                                   (Hrisostom Filipescu, „Puține cuvinte, multă iubire...”)

 

                                                                              Prof. Mirela Rus

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5