Prof. Mirela Rus: Bucuria omului este omul. Sfinte Sărbători de Paști, la Catedrala Coroana Maicii Domnului

„Îți văd și-n mine Chipul scăldat în foc de soare,

            cu nimb de mii de lacrimi de drag încununat

și strâng în zări de suflet slăvita sărbătoare

a zilei când, Iisuse, cu mine-ai înviat.

............................................................

Dar, când sosit-a ceasul slăvit al Învierii,

ai rupt și-ntunecare, și lespezi, și peceți

și-ai înviat, ca-n locul obidei și durerii

s-aduci minunăția atâtor frumuseți.”       (Traian Dorz,  „Vin Paștile”)

Învierea lui Hristos este Învierea ta, este Învierea mea, este Ziua când lacrima se preschimbă-n mărgăritare și durerea lasă loc frumuseții și a dorului de Dumnezeu. Este darul ce ni se dă de a vedea Chipul Său prealuminos în fiecare chip de lângă mine, de lângă tine, fie că este tânărul sau bătrânul, fie că este bogatul sau săracul, fie că este cel sănătos ori cel bolnav. Sărbătoarea Sfintelor Paști, Sărbătoarea Luminii, este semnul jertfei și al recunoștinței; jertfa de pe Cruce care trebuie să se reverse în fiecare suflet, în fiecare cuvânt rostit și-n fiecare clipă de tăcere grăitoare; recunoștința că sângele de pe Cruce este vindecarea și mântuirea noastră, că fiecare suntem dăruiți cu puterea de a jertfi ceva din noi pentru Dumnezeu, pentru omul de lângă noi, care este Chipul Său.

Măsura cu care jertfim, la Dumnezeu, nu se cuantifică, ci de neprețuit este felul în care o facem, de neprețuit sunt „ingredientele” jertfei noastre, printre care de nelipsit trebuie să fie smerenia și dragostea. Noi, oamenii, suntem precum piesele dintr-un puzzle care se completează și se îmbină perfect pentru a desăvârși „povestea”. Suntem creați unii pentru ceilalți, atât de speciali, fiecare, învățând lecții de viață unii de la alții: cel născut pentru a construi și a zidi  ne învață cum să clădim din temelie, cum să avem o fundație puternică și să ne creăm case solide, și nu „castele de nisip”. De la brutar învățăm să prețuim pâinea aburindă de pe masă, mâncată în părtășie cu cei dragi. Muzicianul ne învață că muzica este precum o respirație a lui Dumnezeu. Preotul „predă” lecția cea mai importantă a vieții, aceea de a trăi în și pentru dragostea lui Hristos. Dascălul învață și ne învață că cel pe care-l formează, îl educă, copilul, reprezintă „mâinile cu care atingem Cerurile”. Fie că sunt mâini „făcătoare de pâini”, fie că sunt „aspre mâini” sau mânuiesc condeiul, fie că sunt „mâini ce stau pe creștet la copii” sau trudesc „la fiecare ban”, jertfa lor este, precum spun versurile unui frumos colind, „floarea unor mâini nemuritoare”.

Astfel de mâini nemuritoare au creat, de aceste Sfinte Sărbători de Paști, la Catedrala Coroana Maicii Domnului Panta Nosa, „minunăția atâtor frumuseți”, încât marea de credincioși ai bisericii noastre s-a bucurat de „trupul și sângele” lui Hristos, primind, din Sâmbăta Mare, și până în Ziua Învierii, pasca pregătită cu mult drag; de asemenea, Catedrala Coroanei a fost gătită precum o Mireasă a Domnului Nostru Iisus Hristos, cu veșminte luminoase și flori. Toată această binecuvântată trudă, sub blânda povață și rugăciunea smerită și fierbinte a părinților bisericii noastre, au dat și mai mult sens cuvintelor: „în Biserica slavei Tale, în Cer ni se pare a sta”. Această simțire divină nu este posibilă fără slujirea cu dragoste a bisericii noastre și Bunului Dumnezeu și fără aleșii săi slujitori. Iar când spun slujitori, mă refer la cea mai nobilă și aleasă misiune ce ni se poate da, ca dar, pentru cel de lângă noi și pentru noi înșine. Mă refer la preoții bisericii noastre și la plecarea genunchilor lor în fața Sfântului Altar, în rugăciune, pentru mântuirea sufletelor noastre; când spun slujitori ai Sfintei noastre biserici, mă gândesc atât la cei aflați la vârsta senectuții, cât și la tineri, sau chiar copii, care vin cu drag și dăruiesc din lumina lor, pentru Sărbătoarea Luminii și nu numai; începând de la fătul Catedralei noastre, cu o frumoasă vârstă de peste 80 de ani, ce poartă cu atâta demnitate de grijă bisericii, continuând cu epitropii noștri dăruiți, cu „femeile mironosițe” simbol al dragostei creștine, cu bărbații vrednici din Consiliul parohial, ce spun mereu „prezent” oricărei chemări, precum și cântăreții de la strană, împreună fac din fiecare praznic, dar și din fiecare duminică și fiecare zi, prilej de recunoștință față de Dumnezeu și de iubirea Sa jertfelnică, fiind convinși că doar „dăruind, vei dobândi.” 

Omul înțelept, de ar avea toată înțelepciunea „câtă e sub soare”, nu va fi nimic de nu o va avea pe cea mântuitoare. Bogatul, în zadar va avea în  mâinile sale toți banii lumii, nu ar valora nimic, dacă-i va lipsi „aurul credinței”. Tot pământul de l-am cuprinde cu brațele, nu am avea nimic dacă vom pierde viața întru Hristos. Ce ar prețui toată „slava pământească”, toată prețuirea lumii, dacă ne vom depărta de „slava cerească”?! Precum într-o duioasă priceasnă, ne vom întreba: „Ce folos” ar avea „viața fără de Hristos?”

Să ne bucurăm unii pentru alții, dar și unii de alții, să ne bucurăm că noi înșine am înviat împreună cu Hristos, că am ieșit încă o dată, împreună cu El, biruitori, din marea luptă a vieții cu moartea. Să facem din fiecare Paști, dar și din fiecare zi, o întâlnire cu Dumnezeu, o primire a lui Dumnezeu în sufletul nostru. Și, precum salutul Sfântului Serafim de Sarov, să rostim împreună: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”