Prof. Mirela Rus: Atâta toamnă e în noi!

„Atâta toamnă!

            Se prăbușesc frunzele,

            Se eliberează cerul.

            Acum

            Să iubești!”

                       (Adrian Păunescu, „Acum să iubești”)

 

            Sunt momente de-a lungul anului în care ceea ce vezi depășește lumescul, cotidianul, ceea ce simți trece dincolo de limitele firești ale existenței umane, ceea ce percepi este o adevărată revelație. Se apropie o noapte și o zi în care cerurile se deschid, „se eliberează”, precum spune poetul în versurile de mai sus și, mai mult acum decât altădată, e momentul să îți lași inima să cutreiere spre ceea ce iubește, să te iubești pe tine dăruindu-te. Dumnezeu, în nesfârșita sa dragoste, nu cere sacrificii uriașe, nu cere ofrande, El se găsește în lucruri mărunte, dar înalte, El se descoperă în puterea pe care inima ta o are de a învinge. Oricât ai încerca să schimbi oameni și păreri, să salvezi lumea de dezastre, nu este nimic de salvat înainte de a te fi salvat pe tine. Oricum, lumea a fost deja salvată prin Jertfa de pe Cruce. Așa că, dă-i pace lumii, și tu, doar iubește-te și iubește oamenii, iubește viața, atâta cât poți, căci asta este adevărata putere.

            Ce suntem? Ce sunt? Un „bulgăre de humă”, dar în același timp un templu al sufletului. Cât am iubit, cât am dăruit, atâta sunt și, atât aici, cât și în veșnicie, voi rămâne atât cât am putut ierta. Niciun moment al vieții nu e de prios, nicio clipă pe lângă care trecem, de multe ori prea repede, nu este întâmplătoare, deoarece „frumusețea este deseori ascunsă în momentele trecătoare și fragile ale vieții.” (John Mark Green)

            La aceste momente fragile, dar speciale, privim și cugetăm de multe ori mult prea târziu....Rămân uneori regrete sau neîmpăcări, alteori, amintiri ce ne țin de cald în iarna din sufletul nostru. Am auzit și am citit de curând o povestioară relatată de către Părintele Constantin Necula. Este vorba despre un dialog între o fetiță și bunica ei, despre viață și moarte: nepoțica o întreabă dacă oamenii mor. Blânda sa bunică îi explică faptul că trupul este cel care moare, însă noi, sufletește, ne  mutăm în stele și în sufletele  celor care ne iubesc și ne-au iubit. De acolo, când le este foarte dor, ei ne scot și ne vorbesc. Nu ne vom mai vedea însă și nu ne vom mai simți în acest fel, ci doar ....în dosul pleoapelor! Nepoțica, emoționată și îngrijorată, își întreabă bunica în ce fel se vor simți, pentru că ea nu vrea să o piardă. Aceasta îi spune fetiței să-și pună mâna pe inimă și să închidă ochii, apoi să vadă dacă o aude atunci când îi cântă dimineața, când o alină nopțile și o cheamă la mâncare. Și, a completat fata, aude și când îi spune că o iubește! Așa aflăm că cei dragi nu mor, nu se duc prea departe, de fapt ei nu se duc chiar deloc; când ne este mult prea dor, închidem ochii, iar ei vin de fiecare dată ACASĂ; la noi în suflet, la noi ACASĂ. Se așază, spune părintele Necula, pe prispa gândurilor și a dorurilor noastre, ascultându-ne, și nu numai atât....Dacă ascultăm cu sufletul, îi putem simți...atunci când vântul ne brăzdează chipul și ne mângâie părul, când raza caldă a soarelui de dimineață ne mângâie.....

            Așadar, pentru cei care trăiesc în sufletele noastre, și pentru cei pentru care cerurile se deschid zilele ce urmează, precum și pentru toți cei de aici pe care-i prețuim, să încercăm să ne adunăm și să rostim toate binecuvântările, să nu lăsăm nici măcar o zi să plece, sub povara renunțărilor noastre, să nu lăsăm aripa să se frângă, căci poate, chiar dacă a fost mult prea mult și mult prea greu deja, poate vei vedea într-o zi că Soarele strălucește doar pentru tine. Ori, dacă fruntea ți-e plecată, cum să te găsească ziua? Încrederea, nădejdea, este de multe ori tot ce ai, tot ceea ce contează și tot ceea ce ai nevoie. Și mai este ceva, dreptatea este importantă, să ai dreptate, să fii corect, e necesar, însă a avea iubire pentru aproape și a avea parte de dragostea lui Dumnezeu este cel mai prețios dar. Fiecare poate alege...cu mintea sau cu inima. De cele mai multe ori, prima doar judecă și doare, cea de-a doua, vindecă.

 

                                                                                  Prof. Mirela Rus

                     

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5