Pro domo

Deunăzi mi s-a spus: Degeaba înjuri Puterea, că ăi de sus nu te aud şi, chiar dacă ar fi să te audă, nu te iau în seamă.

E un punct de vedere absolutamente greşit. Şi naiv. Dar, oarecum, semnificativ pentru acea categorie de cetăţeni români care nu mai are încredere în omul de alături.

Persoana respectivă a pus pe tapet trei elemente privitor la condiţia gazetarului din teritoriu, al celui care, îndeobşte, oboseşte, zburdă într-un perimetru judeţean.

Mai întâi: deontologia şi simţul măsurii nu îi permit omului de condei să înjure public. Dacă există vreun tabloid în care cuvântul vulgar şi cu dedesubturi obscene se amestecă, pe aceeaşi pagină, printre nuduri, pe sub ele sau pe deasupra lor, asta nu mai ţine de gazetărie, ci de subcultură şi de impostură. Or, când îţi mărturiseşti – fie direct, fie cu mijloacele specifice pamfletului – rezerve sau silă pentru anumiţi demnitari, guvernanţi, lideri de partid, când poţi veni cu contraargumente (fie chiar dure, necruţătoare), asta nu înseamnă înjurătură, ci atitudine, comentariu, opinie nepărtinitoare.

”Cei de sus” – desigur, nu e vorba de arhangheli şi serafimi, ci de oamenii de decizie, cu efect naţional – deci, de cei din Parlament, Guvern, Preşedinţie.. ”Ăi de sus nu te aud.” Ei şi? Dacă, totuşi, cuvântul tău de ziarist la un cotidian judeţean, ajunge la urechea ”mahărilor” şi nu te iau în seamă, aşadar, ecoul textului tău doar trece pe lângă urechea marelui demnitar, care este finalitatea demersului tău gazetăresc?

Cititorul trebuie să înţeleagă că un articol e adresat întâi de toate lui, că ziaristul e formator de opinie şi, deopotrivă, este expresia gândului său, de cititor, de cetăţean, expresia stării sale de contrarietate, de repulsie, de consternare, de satisfacţie, de exaltare (dacă e cazul).

Cititorul poate gândi aşa: Uite, dom*le că Icsulescu de la ziar a înţeles la fel ca şi mine potlogăria aceea de la partidul cutare ori subtextul unui comunicat prezidenţial. Când o discuţie pe seama unei legi proaste sau rezonabile (avută cu amicii, cu neamurile) e găsită, în sinteză, în publicaţia pe care o urmăreşte zilnic, el, cititorul, îşi dă seama că nu e singur, că nu greşeşte; capătă încredere în discernământul judecăţii sale. Iar când e chemat să hotărască electoral (alegeri, referendum ş.a.) şovăie mai puţin în faţa urnei decât atunci când nu mai crede în clasa politică, în partide, în personalităţi mai mult sau mai puţin de carton.

Impactul unei publicaţii nu e asigurat ori diminuat de adresa redacţiei, ci de calitatea ei din perspectiva a ceea se socoteşte a fi mass-media: a patra puterea în stat. Or, puterea se exercită şi la Bucureşti şi în teritoriu.