Pr. Vasile Beni: Rugăciunea ca izvor de putere

 „Când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui să nu amețești. Și să știți că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi. Pentru că, în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea” (Mitropolitul Bartolomeu Anania).

         Textul Evangheliei la Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) „În vremea aceea, a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 4, 5-42).

           Dragii noștri credincioși! Hristos a Înviat!

        Ne aflăm în această perioadă a anului bisericesc când la strană se cântă din Penticostar, iar de pe amvoane se tâlcuiesc Evanghelii în care se cuprind întâlniri cu Dumnezeu şi mărturisiri despre Hristos cel înviat, atât în lume, cât şi în sufletul fiecăruia.

         Este foarte important să reflectăm asupra mărturisirii slăbănogului de la Vitezda (Textul Evangheliei îl întâlnim în duminica a patra după Paști) care merge în Templu, şi a mărturisirii femeii samarinence, care merge în cetate. Unul se vindecă şi mărturiseşte pe Hristos între iudei, femeia se vindecă şi mărturiseşte pe Hristos în cetatea Sihar, între neamuri.

         Ce este rugăciunea. Vorbirea noastră cu Dumnezeu, pentru că omul care se roagă privește spre Dumnezeu, iar Dumnezeu privește spre el.

          Unde să ne rugăm. Sfânta Scriptură ne spune și ne învață că ne putem ruga în orice loc. Ne oprim la doar câteva exemple: Daniel s-a rugat în groapa cu lei; Moise în pustie; Isac pe câmp; Iona în pântecele chitului; Ilie pe muntele Carmel; David se ruga noaptea, Iisus în Ghetsimani și în pustie; Apostolul Petru pe marea învolburată; Apostolul Pavel în închisoare.  Și, din aceste puține exemple, am putea învăța că rugăciunea este calea de continuă legătură între un Dumnezeu iubitor și copiii Săi.

     Când să ne rugăm. Este bine de știut că Biserica ne îndeamnă să ne rugăm în toate momentele importante din viața noastră și în special dimineața și seara. E bine să ne rugăm pentru noi, pentru familia noastră, pentru prietenii noştri, chiar şi pentru duşmanii noştri, cerând de la Dumnezeu anumite binefaceri și mulţumind pentru cele primite.

      Cum ar trebui să stea omul când se roagă. Întotdeauna gândul nostru trebuie să fie îndreptat spre Dumnezeu. Fie că atunci când ne rugăm stăm în genunchi, în picioare, cu fața spre răsărit sau apus, dar întotdeauna să știm că omul care se roagă privește spre Dumnezeu, iar Dumnezeu privește spre om.

       Ce să cerem în rugăciunile noastre. În primul rând, ar fi bine ca întotdeauna să nu uităm să-i mulţumim Bunului Dumnezeu pentru binefacerile pe care le revarsă asupra fiecăruia dintre noi. Iar dacă ar fi să cerem, multe lucruri îi cerem în fiecare zi lui Dumnezeu, însă m-aș opri la două exemple, din care am putea învăța ce ar trebui să-i cerem lui Dumnezeu:

       a. Unul este luat din viața celui mai mare împărat, Solomon care, întrebat de către Dumnezeu, prin cuvintele „Cere-mi ce voiești să-ți dau”, el a răspuns: „Doamne eu sunt tânăr, poporul este mare, dăruiește-mi înțelepciune ca să știu cum să-l conduc”. Dumnezeu i-a dăruit înțelepciune și în plus, bogăție și slavă. Dacă avem înțelepciune facem ceea ce este bine plăcut înaintea lui Dumnezeu.

      b. Cel de-al doilea exemplu se referă la cuvintele pe care le auzim de fiecare dată când participăm la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie: „Ziua toată desăvârșită, sfântă în pace și fără de păcat; Milă și iertare de păcatele și fărădelegile noastre; Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și pocăință; Sfârșit creștinesc vieții noastre”. Atenție! De la cine? „De la Domnul să cerem”, iar în rugăciune să cerem să se facă voia lui Dumnezeu, pentru că doar El știe ceea ce este spre binele nostru.

   Câteva dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o rugăciune:

        Credinţa. „Şi toate câte veţi cere rugându-vă cu credinţă veţi primi” (Matei 21,22).

         Stăruinţa. Este foarte important ca atunci când ne rugăm să fim stăruitori, insistenţi în rugăciunile noastre. Dacă ne gândim la părinţii Maicii Domnului, Sfinţii Ioachim şi Ana, dar şi la părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta care, deşi erau înaintaţi în vârstă şi nu aveau copii, au continuat să fie stăruitori în rugăciunile lor, împlinindu-se cuvintele Sfintei Scripturi că ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.                       

Umilinţa. Îngenuncherea la rugăciune este menționată atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, iar una dintre cele mai sugestive reprezentări iconografice ale Mântuitorului Iisus Hristos este tocmai cea în care El apare în stare de rugăciune, în genunchi, în Grădina Ghetsimani. Starea de îngenunchere la rugăciune exprimă smerenie, căință, recunoașterea stării de păcătoșenie în fața Celui fără de păcat.

Iertarea. Să nu uităm şi de iertarea celor care ne-au greşit, pentru că Mântuitorul ne îndeamnă „Când staţi şi vă rugaţi, iertaţi toate ca şi Tatăl cel ceresc să vă ierte vouă greşelile voastre”. Iar exemplul desăvârşit de iertare ni-l oferă Mântuitorul de pe Crucea Golgotei, când se roagă zicând „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Iar Sfântul Ştefan, primul mucenic creştin se ruga şi el „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta”.  

 Postul. „Acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post”. Deloc întâmplător ci, dimpotrivă, paradigmatic și pedagogic, sunt armele cu care și Mântuitorul l-a biruit pe satana ispititorul, în pustiu.

       Să încercăm fiecare dintre noi să nu uităm să ne rugăm Bunului Dumnezeu, iar atunci când cererea noastră este mai mare sau mai importantă și efortul nostru de rugăciune, cu toate etapele amintite, să fie mai consistent, pentru că Mântuitorul spunea: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide” (Matei, 7-7,8). 

Amin. 

Pr. Vasile Beni

                       

Comentarii

14/05/23 14:59
Iuliu

Motto:
"Cerne Doamne liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă
Seamănă întinderi de credinţă
Si sporeşte roua îndurării

Răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
In ogorul năpădit de ură
Si aşterne peste munţi de zgură
Liniştea iertarea şi seninul"
(Corneliu Coposu -Ruga -)

Iar în loc de comentariu, mai bine poezia "Rugăciune" , de Octavian Goga:

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!.

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară..
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5