Pr. Radu Liviu Roșu: Frica – sentimentul involuției

”Nu ca să vă rușinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe niște copii ai mei iubiți.” (I Corinteni, IV,14)

Dragi cititori, continuăm incursiunea noastră în ceea ce privește autodescoperirea personală din Pasul 4, auto descoperire care pentru persoanele dependente în special provoacă multă frică. Gândul la ce am putea descoperi în interiorul nostru ne sperie, așa că preferăm să ne îngropăm capul în nisip ca struții și refuzăm să ne confruntăm cu latura noastră umbrită.

Terapia de recuperare, și în special Pasul 4, ne arată că adevărul este altul. El prezintă acest adevăr dintr-o altă perspectivă diferită, care  poate schimba pentru totdeauna viața.

Trăim într-o cultură paradoxală, în care frica pare să domine mai toate aspectele vieții noastre. Le domină direct proporțional cu eforturile pe care le întreprindem în direcția exterminării obscurităților conștiinței noastre, tainice în care se ascund resorturile fricii. Multe dintre înfăptuirile noastre urmăresc eutanasierea sensibilității și a durerii. Creațiile noastre sunt prețuite numai dacă se dovedesc painkillers eficiente; încercăm să obținem un control tot mai deplin asupra circumstanțelor exterioare ale vieții.

Frica este un termen cuprinzător folosit pentru a descrie diferite stări emoționale dintre care majoritatea sunt distructive. Cel mai surprinzător e că uneori frica e pur și simplu o altă formă de mânie - un alt cuvânt cu o definiție cuprinzătoare. Și totuși frica rămâne o coordonată importantă a experienței cotidiene, planând amenințător în orizontul neliniștilor noastre.

Omul care a ajuns la familiaritatea cu Dumnezeu nu mai cunoaște frica: ”Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata care zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima care bântuie întru amiază” (Psalmul 90, 6-7).

Dumnezeu este ajutorul, stânca pe care se întemeiază viața, izbăvitorul, astfel încât de nimic nu se mai teme omul aflat sub ocrotirea lui: ”Dumnezeu este scăparea și puterea noastră, ajutor în necazurile care ne împresoară" (Psalmul 45,1).

Ajuns la familiaritatea cu Dumnezeu, omul se află mai presus de orice frică, pentru că-L are pe Dumnezeu ca viață a sa. Doar în comuniune cu Dumnezeu și în măsura în care se manifestă ca imagine terestră a lui Dumnezeu se descoperă suveranitatea omului asupra naturii, asupra fricii și asupra morții.

În aceste condiții, frica nu poate fi percepută decât ca simptom al renunțării omului la propria măreție, manifestarea unui eșec existențial, care implică, deopotrivă, un eșec în relația sa cu Dumnezeu. Frica, își face loc în om numai atunci când acesta, despărțit de Dumnezeu - în urma nechibzuinței de a lua pe cont propriu aventura cunoașterii, de a asuma, așa zicând, o existență autonomă -, se descoperă pe sine ”gol” de orice virtute, de orice putere, abandonat nesiguranței.

El se poate ascunde în sânul naturii, cum face Adam, dar constată rapid că natura nu-i poate oferi siguranța absolută. În realitate, nu-i poate oferi nici o siguranță, cum descoperă omul atunci când constată că moartea este atotcuprinzătoare.

Toate aceste aspecte, implicate în eșecul existențial al omului, își descoperă măsura ultimă în atitudinea pe care acesta o are de acum față de Dumnezeu. Ratarea cunoașterii binelui și răului se soldează cu pierderea discernământului: omul uită că Cel ce i-a oferit până atunci adăpost și bucurie îi este prieten - și se ascunde, înfricoșat, de Dumnezeu.

Închis până acum în cercul ignoranței privind propria natură și demnitate, care nu se revelează decât în familiaritatea cu Dumnezeu, omul este mereu cuprins de frică, redus la ritmurile puterilor anonime, pentru a-l parafraza pe Constantin Noica, ale instinctivității.

Este copleșit de tristețea unei vieți deșarte, lipsită de bucurie. Curajul de care dă dovadă uneori nu este de ajuns pentru a înlătura această povară. Frica de moarte se ascunde - dincolo de subtilele camuflaje inventate între timp - în toate întreprinderile sale.

Evident că omul nu este în stare să acționeze creator decât dacă, luându-și inima în dinți, încearcă să uite de frica morții. Și chiar reușește să construiască, depășindu-și propriile limite, însă mereu în afara sa. Îndărătul marilor sale reușite, el rămâne singur, pustiit lăuntric și la fel de nesigur ca și atunci când era dependent de ritmurile și capriciile naturii.

Acum s-a înconjurat de eficiența instrumentelor create de el însuși, și-a modificat mediul de viață, dar el nu poate lupta cu cel dintâi și cel de pe urmă dușman al său și al lumii - moartea (sufletului). Omul nu poate lupta cu frica. Nu facem altceva decât să încercăm să uităm de ea, fie ridiculizând-o (cărți horror), fie ocupându-ne conștiința cu altceva - mai plăcut.

Expresia ultimă a acestei frici este neasumarea realității așa-cum-este de către semenii noștri alienați care-și caută refugiul în aburul narcoticelor și în ”realitatea virtuală”.

Dar există o cale pentru înfruntarea și înfrângerea fricii. Procesul este îndelungat, numărând doi pași uriași: primul, al transfigurării fricii într-o energie pozitivă, prin care omul poate ajunge la înțelepciunea dreptei viețuiri și al doilea, al înfrângerii desăvârșite a fricii, omul ajungând la libertatea si demnitatea de fiu al lui Dumnezeu.

Ca și exemplu - Dumnezeu folosește adesea un limbaj poruncitor, amenințându-i cu pedepse pe cei nedrepți și binecuvântându-i pe drepți. Însă dincolo de acest limbaj se descoperă mila Domnului, care nu poruncește decât pentru a-i îndemna pe oameni să lase calea pierzaniei și să calce pe drumul vieții. ”Mila Domnului [este] din veac în veac spre cei care se tem de El!” (Psalmul 102,17)

În aceste condiții, frica pe care o inspiră manifestările lui Dumnezeu pe de o parte, apare ca un răspuns firesc, reverențios, al martorilor Domnului, iar pe de alta, ca îndemn și motivație spre calea virtuții. ”Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”! (Pilde, 1,7).

Într-adevăr, în condițiile în care omul este mereu tentat să-și afirme libertatea ca autonomie față de Dumnezeu, impune utilizarea unui limbaj care să atragă atenția asupra lucrurilor cu adevărat importante. Frica este pedagogul celui ce vrea să se lase învățat de Dumnezeu, al celui care vrea să intre în ambianța vieții divine. ”Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de El cu cutremur!” (Psalmul 2,11).

Nu frica este prin urmare pe primul plan, ci înțelepciunea vieții, înțelepciunea care-l scoate pe om de sub tirania iraționalului, spre pământul luminos al speranței și al iubirii. Lipsa fricii l-a aruncat pe om în brațele morții; frica de Dumnezeu îl călăuzește acum spre bucurie si pace. ”Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. [...] Că de voi și umbla prin mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, pentru că Tu cu mine ești!” (Psalmul 22,1 si 5).

Transfigurarea fricii în școală a înțelepciunii reprezintă numai un pas, cum spuneam. Oricum, este evident că numai din superficialitate mai poate fi perpetuată ideea că Dumnezeu este ”terifiant”. Frica poate deveni o categorie pozitivă, pregătind completa recuperare a suveranității omului.

Omul mai trebuie să înfrângă pe acel ultim dușman, sursa fricii, care este moartea. Însă, de această dată, nu el este protagonistul luptei, ci Dumnezeu în brațele căruia s-a încredințat în Pasul 3. Prin această încredințare a fost restaurată demnitatea împărătească a omului, suveranitatea sa față de orice frică, față de orice condiționare.

Frica mi se pare că scrie cel mai complex scenariu uman. Frica de a eșua, frica de a-ți exprima și asuma sentimentele, frica de penibil, frica de excludere, frica de a vorbi în public, frica de moarte, frica de singuratate și, din pacate, multe altele. E paradoxal că rolul ei elementar de a ne scăpa de pericol a fost înlocuit cu cel de a ne afunda în neadevăr. Frica de a eșua ne paralizează, nu ne lasă să ne asumăm riscuri (să ieșim pe ușă și să luăm la întâmplare un tren din gară, să ne dam demisia), să ne implicăm în ce ne face cu adevărat fericiți.

Și toate astea doar din cauza valorilor putrede ale sistemului pe care ni l-am creat. Ne târâm zilele într-o rutină perfectă nu suntem prezenți la propria viață, mergem pe baterii, ne trezim, ne îmbrăcăm, luăm autobuzul, stăm 8 ore între pereți, ne întoarcem de unde am plecat, mâncăm pe fugă, adormim cu televizorul aprins.

Suntem ghidați de nevoia de supraviețuire, nu de pasiune, de nevoia de a fi în rând cu lumea, nu de dorința de a crea, de foamea de confort (fie el și iluzoriu și tranzitoriu), nu de dragostea de aventură. Frica de a eșua îndepărtează de adevăr, de adevăratul eu.

Frica de a ne exprima și asuma sentimentele ne paralizează, nu ne lasă să ne asumăm riscuri (să fugim din relațiile care ne fac rău, să fugim de oamenii care nu aduc lumina și valoare în viața noastră), să ne implicăm în ce ne face cu adevărat fericiți.

Toate astea din cauza valorilor putrede ale sistemului de care aparținem. Nu suntem obișnuiți să întrebăm, să spunem ce gândim, ne e teamă, ținem mai mult la părerea celorlalți decât la găsirea adevărului. Am fost crescuți cu ideea că suntem slabi de unii singuri, că avem nevoie de piloni de sprijin, că e mai bine să calci pe un drum deja existent prin desișul vieții, că e mai bine practic să trăiești viața altcuiva.

Gândim și simțim adevărul, dar frica ne face să trecem totul prin filtrul cost-eficiență și apoi ne aruncă într-un hău și ne leagă cu cătușe de oțel inima. Frica de a ne exprima și asuma sentimentele ne îndepărtează de adevărul din noi.Cum mă descurc cu ele în viața de zi cu zi? Depinde. De mine. De cât de hotărât sunt să-mi fie bine, să cresc cum trebuie, spiritual. Știu că totul este în mine, că totul începe din mine.

Nu trebuie să negăm faptul că ar ajuta enorm dacă și prietenii, și familia, și comunitatea din care facem parte ne-ar împărtăși și susține viziunea: fiecare are dreptul de a ajunge cât mai departe cu visul lui, fiecare are dreptul de a fi fericit cu cel de lângă. Iluzia siguranței e mai frumoasă decât realitatea necunoscutului, dar compromisurile adâncesc rănile vechi sau fac altele noi.

Întorcându-ne la începutul articolului, nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi cu adevărat viața fiecăruia fără alternativa depășirii fricilor? Ar mai fi fost așa de puternică dorința de schimbare? Ce formă ar fi avut masca mea de om care iubește viața? Oare mai mulți oameni m-ar fi cunoscut pe mine, cel adevărat?

De multe ori, cele mai mari întrebări au răspunsuri la cel în ochii căruia te uiți.  Pentru cei aflați în recuperare în special, cu cât ne uităm în ochii mai multor oameni aflați în recuperare și nu numai, cu atât e mai ușor sa ne găsim pe noi. Cred că frica de noi înșine, de pasiunile noastre, de jumătățile noastre ne mai poate încă salva, trebuie să o luăm cu începutul. Să învățăm să mergem, să vorbim, să întindem mâna după vise și oameni dragi.

Haideți să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm cu voce tare „Cine sunt eu?”, hai să ne uităm în ochii sufletului nostru, hai să ne descătușăm mintea de standardele, cifrele și rețelele care nu ne îmbogățesc.