Potop de versuri de pe… claie (I)

Radu Băeș

Era vremea fânului. Oamenii, treziți cu noapte-n cap, își luau coasele, „bătute de cu seară” și porneau spre locurile în care iarba îi aștepta ca o mireasă înmiresmată. Roua o sărută cu o lacrimă amară, vrând parcă să întârzie ascuțitul sacadat al coasei.
Lămpile se aprinseseră demult, apoi se stingeau rând pe rând, auzindu-se doar scârțâitul portițelor îmbătrânite. Câte un lătrat mai brăzda satul, semn că mai trecea un cosaș.
Scrada părea scena unui teatru în care actorii, răsfirați de-a lungul și de-a latul, își interpretau cu pricepere rolul. Brazdele se aliniau cuminți, așteptând cu înfrigurare primele raze de soare, când o armată de femei și copii le împrăștiau și le aduceau ofrandă soarelui.
În vârful Scrăzii, la Nețeni, fânul cosit și uscat aștepta să fie clădit. Badea Anchidim Scurtu, aproape octogenar în vremea aceea, se urcă pe fundereiu proaspăt făcut și aștepta fânul ca să-l „puie p’ingă par că iarna-i lungă șî trăbă mult”! Era spătos și sfătos badea Anchidim. Și puternic pentru vârsta lui.
Când m-a zărit urcând un dâmb neprietenos, badea Anchidim strigă cu o voce de bariton:
- Hai, hai, că ș-așa n-are cine-m’ da pe claie cât pot eu să pun!
După ce m-am apropiat, continuă:
- Ai adus și casetofonul?
- Adus, bade Anchidime!
- Noa, atunci îi bine. Ioane, strigă el către feciorul său, dă să margă!
Nu știam ce să fac. Mă așteptam ca badea Anchidim să coboare de pe claie și să mă uimească așa cum făcuse și altădată. Și… m-a uimit! A început să tune cu versuri proprii de răsuna pădurea. Dar lucrul nu și-l abandona deloc. Bineînțeles că m-a prins nepregătit, n-am pornit casetofonul la timp.
- Mai zici o dată, bade Anchidime? încercai eu.
- Da’ ce-oi face până să gată claia? Ț-oi spune! Apo’ după ce isprăvesc ț-oi zâce una din trișcă să te ungă la inimă.
Știa să cânte nemaipomenit de frumos din trișcă (fluier). De câte ori participa la „Primăvara rebrișoreană” sau la alte activități culturale, badea Anchidim parcă zidea cetăți de muzică și poezie. Sta acolo, sus, pe scenă, minute în șir și cu greu se despărțea de ea. Parcă era… pe claie!
- Noa, ai prins ceva? mă întreabă el dintr-o dată.
- Prins, prins, îi țin și eu isonul.
Verbele se rostogoleau ca un potop de cuvinte de pe dealul Nețenilor până în Sâmnida și Dosul Scrăzii, apoi apa firicelului de apă jucăuș le purta înspre Gersa povestitoare. Mă rugam să nu mă lase bateria casetofonului. De-aș fi avut și un aparat de filmat…
- Noa, faină-i? îl auzii întrebându-mă.
Nu știam ce să-i răspund. Dar el nu mă lăsă prea mult…
- Îi ca o drușcă! Amu îi pun vârvu’ ș-apo’ om mere la cealaltă! Ascultă numa’:
„Mândră-i floarea, mândră-i jia,
Dar mai mândră-i România!”
- Așă-i? tună el.
Nu am mai avut timp să-i răspund. Potopul de cuvinte logodite s-a dezlănțuit!

Comentarii

25/07/16 09:20
veronica osorheian

Fain, domnule profesor. Mai aşteptăm.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5