Poemele luminii... de dincolo

Florica Ciui este o psihoterapeută din spațiul bistrițean tot mai recunoscută și tot mai căutată, în ciuda unei discreții mediatice severe, autoimpuse. Și-a descoperit și asumat menirea taumaturgică în urma unei revelații, survenite ca soluție a unei experiențe existențiale limită. Viața ei a căpătat, în urma acestei experiențe, ce transcende canoanele rațiunii hic et nunc, un sens unic, luminos, pe linia dăruirii de sine și a diminuării suferințelor celorlalți. Și-a perfecționat și prin mijloace umane această chemare resimțită ca venind din altă dimensiune (cursuri profesionale, facultatea de psihologie, dar mai ales multă lectură de literatură valoroasă, cu puternică încărcătură psihologică), dar a ajuns la formule terapeutice proprii, ca rezultat al unei îndelungate experiențe și, mai ales, al unei sensibilități tot mai conectate la o dimensiune suprasensibilă.

Poezia a fost totdeauna – și a rămas – o componentă, mai cu seamă latentă, până deunăzi, a acestei sensibilități. Căci Florica Ciui a activat, încă din anii 80, în cadrul Cenaclului „George Coșbuc” din Bistrița, debutând chiar (cu câteva poezii, sub pseudonimul Florica Ilva) în culegerea de poezie, proză și eseuri Suverana Clipă, alături de scriitori bistrițeni precum Ioan Pintea, Alexandru Cristian Miloș, Luca Onul, Ion Moise, Olimpiu Nușfelean.

În anul curent, Florica Ciui ne-a surprins cu un consistent volum de poezie proprie: Pași spre lumină (Editura Charmides, 2024, 183 de pagini, cu o prefață substanțială a Doinei Rad, intitulată Cu sufletul în palmă). Cartea a fost lansată cu mare fast sâmbătă, 11 mai 2024, începând cu ora 11, la Palatul Culturii din Bistrița, în fața unei asistențe de cca 250 de persoane sosite din toate colțurile țării, chiar și din afara ei.

Volumul s-ar putea înscrie într-o valoroasă serie tematică, cea a poeziei religioase românești, în prelungirea celei cultivate de un Arghezi (în ciclul de Psalmi), de un Vasile Voiculescu, de un Radu Gyr (poate nu întâmplător, în același vers tradițional, rimat și ritmat, armonios în plan fonic, adică, la care apelează și Florica Ciui). Mai puțin, însă, în tradiția lui Blaga, care, cum bine se știe, debutează cu un volum având tot lumina ca element central, dar la poetul-filosof nu doar versul se descătușează de rigorile prozodice clasice, ci și „lumina” – element cosmic originar - se interiorizează aproape fără rest, ca iubire.

Ca-n orice poezie religioasă, și aici substanța, elementul de crediță, covârșește forma, valoarea estetică devenind oarecum secundară. Ba mai mult, Florica Ciui decantează chiar mai radical decât predecesorii săi substanța umană a poeziei, estompând sau chiar eliminând uneori ceea ce în om este zbatere, incertitudine, căutare, frică. Poezia sa, ca ton general, tinde să devină imn, iar vocea individuală să se topescă într-un cor de trompeți angelici de o nepământeană luminisceță. 

Cel care-și asumă aici riscul comentării unei astfel de poezii este un umanist, ca formație și convingeri, așadar – din afara fenomenului religios. Or, omenește vorbind, strict estetic, adică, întrevăd aici un pericol: cel al unei greu suportabile monotonii a perfecțiunii, lipsa acelui relief moral accidentat, singurul pe care îl cunoaște omul, cu deosebire cel mai puțin inițiat sau mai puțin implicat religios. Dar Florica Ciui, cu un acut simț al limbii și al echilibrului,  nu va cădea în această capcană estetică.

Poetul, așa cum s-a conturat de-a lungul istoriei literare, cu deosebire de la romantism încoace (exceptând, poate, poezia de un modernism radical, cu marginalitățile ei, ca și cea postmodernă actuală) este un exponent al umanității sensibile, cu o anume deschidere spre ideal, dar aflat și în posesia unui anume meșteșug al cuvântului, meșteșug ce se cere cultivat, perfecționat. Mai ales din acest ultim punct de vedere, Florica Ciui își refuză constant condiția de poetă. Poezia cu care se deschide volumul, reluată și pe coperta IV a cărții, este cea mai explicită autodefinire, în acest sens: o artă poetică a unei așa-zise, asumate, non-poeticități, ce nu face decât să înfigă săgeata poeziei într-o zonă mai depărtată, în cea sprasensibilă a unei transcendențe: „Nu sunt poetă, eu doar cânt/ Cu stelele din cerul sfânt./ [...] Nu sunt poetă, eu doar cânt/ Pe strune de mister și vânt/ Și cred că dacă n-aș cânta,/ Sufletul meu ar lăcrima./ De-aceea cânt în plânsul meu/ Și îl slăvesc pe Dumnezeu.” (Nu sunt poetă). Frumosul poetic, adică, nu mai e nici meșteșug al cuvintelor, nici oglinda pe care poezia ne-o pune în față spre autorecunoaștere, ci mult mai mult decât atât: fericită încadrare în armonia universală, poate chiar în acea „muzică a sferelor” (din sistemele cosmologice arhaice, ante-copernicale), din care pământul și omul e încă parte.

Intuiția unei armonii a lumii, pe care omul o oglindește și perpetuează (ca microunivers) este consubstanțială umanismului însuși, fie el antic, renascentist sau popular. Ea este o idee, o proiecție, o autoașezare a noastră în centrul universului, ca finalitate a Creației, astfel încât viața noastră să fie la maximum valorizată, să se aureoleze cu nimbul unui sens major, absolut, sacru. La Platon, de pildă, omul este definit ca acea plantă miraculoasă cu rădăcina în cer (adăpost al Ideii) și cu vârful spre pământ. Este o imagine recurentă și în poezia dnei Florica Ciui: „Să înveți să crești frumos,/ Copac cu coroana în jos”, se spune, de exemplu, în poezia Gând bun; sau: „Învață-ne să devenim copaci cu rădăcinile în cerul sfânt” (Învață-ne).  Omul este „Copacul răstignit în deal, pe-o cruce,/ Cu rădăcina adânc înfiptă-n cer/ Ce până-n veșnicie îi ajunge” (Casa de pământ), iar poeta se vrea iederă cu „Rădăcina [...]/ Bine înfiptă-n veșnicie” (Cântecul iederii). E o poezie în care omul este un trimis al lui Dumnezeu, „acasa” lui nu e aici, ci în cer („Mai trage, Doamne, încă o dată/ Perdeaua cerului, să pot vedea/ Până în țara aceea minunată,/ Acolo unde este casa mea” – Acasă), iar trupul nu e decât o închisoare a sufletului nemuritor („Mi-e trupul ca o închisoare,/ Care mă strânge și mă doare/ Și tot mai des aș vrea să zbor/ Pe coama albă a unui nor” – Dorință). Smulgerea dintr-un astfel de antropocentrism, cu rădăcina în Idee, a fost întotdeauna un risc și o suferință. (E suficient să ne oprim, ca exemplu, la volumul cu titlu semnificativ Laus Ptolemaei al lui Nichita Stănescu.) Asta pentru că numai revendicându-și o astfel de ascendență omul își poate apropria puritatea de care are nevoie, ca și eternul vis al nemuririi: „Ai șters din mine orice vină/ [...] Și port în mine-o nemurire” (Ai coborât în duhul meu). Dar această apropriere se face prin jertfire de sine, după modelul Mântuitorului: ca trup, ca energie, și chiar ca minte (dată nouă pentru a ne orienta aici și acum, dar neputincioasă și chiar pernicioasă în relație cu Marea Taină, accesibilă doar prin „har”, pe care „aripa minții nu-l poate atinge” – Cântec de laudă). Ignatius de Loyola, întemeietorul ordinului iezuiților, era și el de părere că cea mai grea jertfă care ni se cere este tocmai cea a minții; care, și la Florica Ciui, îmbracă sufletul într-o cămașă osificată, într-o „întăritură” pe care doar Dumnezeu o poate sfărâma („Ai dărâmat întăritura minții”), îmbrăcând omul „ca un copac/ În flori și frunze calde de lumină” – ibid.). Altădată, pragul transcendenței pare inacesibil, materializat în imaginile unui om-prizonier, sechestrat într-o lume-închisoare: „Spre țara de lumini e-o ușă grea/ De vremuri și de ploaie ruginită/ Doar mâna ta o poate descuia/ Să te inunde marea logodită” (Nu mai e timp). Dar e nevoie, pentru aceasta, și de o voință umană, „hrănită și-adăpată-n umilință” (Cu Dumnezeu de mână).

Substanța ideatică este, așadar, integral creștină. Astfel încât o lectură orientată în căutarea „originalității” (originalitate devenită un fetiș al poeziei și artei contemporane, cel puțin de la romantism încoace) se dovedește sterilă și inutilă. Este adevărat că Florica Ciui adaugă acestui substrat ideatic o trăire și o revărsare de suflet de o căldură specifică (deși oarecum tipic feminine și ele), dar și un deosebit simț al limbii și al armoniei sonore (al „cântecului”, așadar). Și totuși, ca în autentica poezie religioasă (ca în Psalmi, de pildă), nu lipsesc anume sfâșieri tipic umane (prezente până și la Mântuitor, cu al său Ili, ili, lama sabahtani?!), care dau dramatism poeziei, recuperând măcar ceva din funcția ei de „oglindă”, în care să ne recunoaștem și căderile, suferințele, zbaterea și moartea. În poezia Chemare, de pildă, „chemării” cerului și a divinității i se asociază imediat umana teamă, izvorâtă din dragostea de viață: „Te strig pe nume și mă înspăimânt/ Că ai putea să vii așa curând”. Iar poezia devine „plâns”: „Pentru copaci cu crengile tăiate/ Și pentru multe mame-nlăcrimate,/ Pentru ochii triști care privesc în gol/ Și pentru cei ce s-au pierdut de stol”. Recunoaștem aici sonuri aproape eminesciene (din De câte ori, iubito...), mai „impersonale”, totuși, prin aceea că „pasărea”-subiect e cea care pleacă, nu cea care rămâne (ca la „Poetul Nepereche”), „pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ Cu-n pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus”. Dar durearea umană află, totuși, cale de expresie: „Când vei veni din cerul maiestuos/  Câtă durere va rămâne jos!” (Chemare).

Altădată, spaima omului se încarcă cu spectrul finitudinii timpului uman, cel liniar și ireversibil, chiar cu ceva din angoasa argheziană (din Duhovnicească) a unui posibil pedepsitor vizitator nocturn: „Cum de nu simți că s-a întors clepsidra?/ Nisipul a scăzut, aproape nu-i./ Prin vise noaptea-ți dă târcoale vidra/ Dar ți-e rușine ziua ca să spui” (Chemare la renaștere). Căci, ființe aproximative ce suntem, cerurile nu ne vorbesc totdeauna, iar noaptea sau toamna nu sunt mediile cele mai potrivite pentru Pașii spre lumină stipulați în titlu: „De ce nu îmi răspunzi din înălțimi?/ Răcită este vatra și pustie./ Prin lacrimile dintre mărăcini/ Văd gratii mari și reci de colivie” (Când cerurile tac).

Toate aceste spaime și slăbiciuni pun în lumină mai vie sensul căutării, bucuria filtrată prin durere a „împlinirii”, ce găsește uneori imagini de mare forță, precum cea a „încoțirii”: genunchilor înfipți în piatra rugăciunii (precum copacul lui Iesei): „Iar de atunci, de dorul revederii/ Genunchii mei pe piatră-au încolțit” (Împlinire-n căutare); sau cea a trecerii autosugestionatului (budhist, de care vorbește Mircea Eliade) cu talpa goală prin groapa cu tăciuni fierbinți (aici, ai cerului): „Ți-am spus, dar nu știam că pe-acest drum/ Cu talpa goală calci pe cer fierbinte” (Iubire asumată).

Încă o dată, frumusețile se dezvăluie mai bine prin contrast, valoarea este rezultatul unei lupte (vezi și episodul biblic al lui Iacov-Israel) și direct proporțională cu dificultatea ei. Poeta (căci nu se pune problema s-o credem, atunci când se răsfață negându-și statutul) se vrea (precum Beniuc, în cele mai bune dintre viziunile sale poetice) „măr la răscruce”, în care călătorul „De-i va fi foame să găsească/ Mere roșii întinse-n palme verzi” (Măr la răscruce). Căci și acest dar prețios din colindele noastre (deplin epurat aici, ca și la poeta în discuție, de orice conotație malefică de sorginte biblică) vine, prin rădăcini, tot din adâncuri de întuneric, făcând însă necesarii „pași spre lumină”.

Tocmai un puternic sentiment al naturii (unde „pădurea-și toarce caierul de ceață” – Portret de iarnă) și al vieții hic et nunc este ceea ce dă valoare de autenticitate poeziei religioase a dnei Florica Ciui. Și tocmai acești „lăstari de amărăciune”, pe care vindecătoarea, ca trimisă a lui Dumnezeu, caută a-i tăia, „să nu sufoce mugurii iubirii” (Lacrimi îngenunchiate), sunt cei care furnizează substanța estetică, frumusețea umană a poeziei Floricăi Ciui.

 A cărei voce lirică – cu sau fără recunoașterea și asumarea statutului de poetă – am dori să se facă mai des auzită și printre oameni (cu toții, copii întârziați și virtuali pacienți), mai ales că această voce recuperează o dimensiune esențială a poeziei dintotdeauna: cea a rugăciunii.