Pe nebănuite trepte către Lucian Blaga

            La început de florar, după multe altele, ședință cu directorii de școli la raion. Căci ședințele curgeau întruna, și acasă, și la raion. Circula pe atunci, la început de deceniu șapte, și până târziu, către Revoluție, o vorbă frumoasă, făcând haz de necazul nostru: nici o masă fără pește, nici o zi fără ședință

            Unul din cei trei inspectori ai Secției de învățământ, lipsă! Mare minune! Lucru rar întâlnit, cu sediul partidului doar peste drum, sub stricta lui supraveghere, a partidului, urmărindu-se tot ce mișcă-n țara asta. Spre sfârșit însă apăru. Ne destăinui, unui grup restrâns, că fusese la înmormântarea lui Lucian Blaga la Lancrăm. Îl priveam iarăși cu mirare noi cei tineri, sărăcuți cu duhul cum ne aflam pe atunci.    

             Terminasem de curând Liceul la Blaj și Institutul de învățători din Cluj, dar nimeni nu ne vorbi nici măcar un cuvințel despre Lucian Blaga. Rămăsesem mirat. De ce asta? De ce înmormântare, și comentariu, pe ascuns?! Căci inspectorul ne mărturisi că el nu intrase în cortegiul funerar. Doamne păzește! Cum să se apropie de cel dispărut mai mult decât se permitea?! Nu, nicidecum! Așa că, urmări totul de la distanță, acolo în apropiere, doar familia și câțiva apropiați ocupând locurile cuvenite.

                                                                             *

            După o vreme liceul din Sebeș se mută într-o clădire nouă lăsând vechiul local unei școli generale. Cum ședințele se mutaseră și ele mai mult la liceu, după Declarația din Aprilie 1964 atmosfera devenind mai relaxantă, nu mică îmi fu mirarea când descoperii aici, în curtea cea nouă, o statuie imensă, de peste trei metri, părăsită și năpădită de buruieni. Aflai mai apoi că era statuia lui Lucian Blaga, operă a sculptorului Romulus Ladea de la Cluj. Ajunsese aici după ce fu purtată prin alte curți și locașuri. Nimeni nu-și asuma locul plasării ei definitive, în vreun punct important al orașului. Zăcea acum într-o rână în așteptarea unei hotărâri a celor cu putere de decizie, hotărâre venită mult mai târziu, trimițând-o la… marginea satului natal. Se vede că apele nu erau încă limpezi... Doar influența celor din afară și ai locului, capete mari și luminate ale culturii noastre, pornind Festivalul Lucian Blaga și editarea operei sale, au dat curaj diriguitorilor locali să ia o decizie într-acest caz. Locul plasării ei s-ar putea aprecia până la urmă ca fiind bine ales. Sub albastrul imens al cerului, cu un deal uriaș în spate, deal cu apa și lunca Sebeșului la poale, pare a sugera acel spațiu mioritic, născut din ondulația deal-vale din gândirea sa filozofică, reflectată atât de pregnant în matricea stilistică a spiritualității noastre. Câtă frământare a apărut și după amplasarea sălii de sport a școlii din Lancrăm între mormântul poetului-filosof și acest peisaj, pe care îl obtura!

                                                                        *

            Venirea lui Constantin Noica la Sebeș la una din edițiile Festivalului, cred că prin anul 1985, sau îndată după?, a întărit puterea celor ai locului în privința lui Blaga, acționând și angajându-se mai hotărât și mai responsabil în manifestările organizate. În ziua venirii lui Noica aveam din nou ședință. De astă dată la Alba Iulia. Cerui permisiunea șefului de a mă învoi  ca să pot lua parte la eveniment la Sebeș. Dar cine-i Noica ăsta?, mă repezi insul. Aici avem probleme mai importante decât are Noica!  L-am părăsit în grabă și m-am făcut nevăzut. Îl ascultai pe  filozoful de la Păltiniș cu înțelepciunea lui binecunoscută plimbându-se cu mare dezinvoltură prin opera filozofică a predecesorului de la Lancrăm. Vehicula cu aceeași termeni și interpretări, după mărturia proprie, ca și în urmă cu ani, la apariția lucrărilor blagiene în domeniu. Mi-aduc aminte cât de logic și cu câtă claritate prezentă asistenței cenzura transcedentală instituită de Marele Anonim urmare căreia omului i se refuză atingerea absolutului în cunoaștere.

                                                             *

Despre Lucian Blaga s-a scris enorm şi încă o să se mai scrie. O rememorare a unei poveşti, purtată cu mulţi ani în urmă, nu mai ştiu de-or fi trecut de pragul a patru decenii, m-a îndemnat să aştern pe hârtie rândurile de faţă.

            Eram de Ziua Ţării de pe-atunci, zi de 23 August, zi c-un soare istovit, obosit şi tomnatic, de gustar, ieşiţi la iarbă verde undeva pe Cibin în sus, într-un loc minunat, pe-un adevărat picior de plai. Apa cobora pe-atunci în voie, urmându-și nestingherită de nimeni și de nimic drumul său către șes, barajele ce-i  stau astăzi  în cale nefiind încă ridicate. Susur molcom și odihnitor, răzbătea până la noi, aciuați nu departe de țărm.

Şi, Doamne, frumos mai era pe atunci! Căci eram tineri, cu poftă şi sete de viaţă, cu dorinţă aprigă şi neostoită de-a trăi clipă de clipă cu toată tăria.

Ne aflam în compania unei personalităţi de seamă a vieţii publice sibiene a vremii. Cum era firesc, am lăsat din capul locului cârma conversaţiei în mâinile interlocutorului, mai în vârstă şi de o formaţie intelectuală impresionantă.

            Povestea se derula pe covorul moale al ierbii încă verde, de-un crud primăvăratic, în ciuda verii pe sfârşite. Miresme dinspre pomii încărcaţi de roadă sporeau şi mai mult măreţia împrejurului ce, vremelnic, ne deveni gazdă.

            În jur, forfotă mare, treabă cât încape: se pregăteau bucate,  se încercau licori şi tării, se pornise focul cu văpăi trimise spre înalt…

            Fusesem poftit mai deoparte de omul așezat și domol, de mare și de respectat înțelepciune, el depășindu-mă cu mult în ani, ca să-mi relateze ceva deosebit, aflându-mi câte ceva din preocupări şi văzându-mi dorinţa fierbinte de a şti, de a afla. Mi-am dat seama că omul acesta a acumulat atâtea de-a lungul anilor că mi-ar trebui vreme multă să-l ascult, să culeg și să învăț din comoara fără de preț pe care o deținea. În fața lui eu nu eram decât un novice, un începător într-ale cunoașterii. Mai cu seamă că anii formării sale fuseseră cu totul de altă factură, iar mediul familial din care provenea nu era dintre cele obișnuite. Ca să nu mai zic de anturajul intelectual atât de elevat, de mare  și aleasă ținută, de largă și recunoscută anvergură în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții. Aveam să mă conving și mai mult de asta ascultându-i relatarea ce-mi răsuna atât de plăcut în auz încă de la primele vorbe articulate.

            Unchiul meu – îşi începu el povestea, căci pentru mine cu adevărat poveste se făcu – căzuse pe patul de suferinţă. Îl cercetam mult şi-acasă şi la spital, la Clinica din Cluj, mai bine zis, unde fusese internat după ce boala se agravase. Lumea se cam temea a-l cerceta, ştii prea bine atmosfera aceea de teroare, încât vizitarea lui devenise un act de curaj, comportând un risc deosebit. De care nici n-aș vrea să-mi mai aduc aminte. Îl vizitau prietenii, cunoscuţii, mai mult pe ascuns, de teamă să nu-şi adauge vreo filă neagră la dosar, să n-aibă de suferit mai apoi. Eu însă nu mai ţineam seama de toate astea şi urcam la el ori de câte ori simţeam că e nevoie, că are trebuinţă de încurajări şi consolare. Era doar fratele tatii, nu?

            Într-una din vizite, văzându-mi sârguinţa cu care le făceam, mă pomenesc cu nişte vorbe, venite de la el, care m-au surprins în chip neașteptat. Nu te mai osteni atâta!Ţi-oi da eu de veste când o fi ceva mai rău!

            Vorbele lui m-au cutremurat pe moment. Rămăsesem descumpănit. Cum anume o să-mi mai dea veşti, poate chiar vestea cea înspăimântătoare a marii treceri, după cum însuşi afirma prin scrierile sale. Îmi reveniseră în minte titluri ale operelor sale, idei și cugetări dintre cele mai profunde, cu care de altminteri își și făcu intrarea în lumea literară și filozofică a timpului. ”Unele spirite, zicea el în volumul de aforisme Pietre pentru templul meu, foarte adânci sunt atât de clare încât apar, ca fundul unui lac limpede, mai puțin adânci decât sunt”.

            Trecuseră câteva zile. Aşteptam sfârşitul iminent, inevitabil.

            Eram cu Cici la masă. Cina ne era pe sfârşite. Cât mâncam, cât povesteam, aşa ca-n trecerea vremii la ceas târzior din gură de vară. Era doar luna lui florar, anunţând o noapte albastră, fermecătoare şi senină, în aer plutind un miros dulce de primăvară bogată. Deodată, o bubuitură puternică, asemenea unui trăsnet căzut din senin, ne sperie într-atât că ne-ngheţase sângele în vine. Sărirăm ca arşi, şi eu, şi Cici, de spaima cumplită ce ne intrase fără de veste în suflete.

            Candelabrul din tavan, ca retezat de-o mână nevăzută, se desprinsese de la locul lui şi pică de-a dreptul pe masă, între noi..

            S-a prăpădit unchiul! am zis. Ne-a trimis vestea cea mare, după cum ne-a promis!

            Şi aşa a fost.

Mă gândeam deja la cei rămași, la atitudinea lor față de cel dispărut știut fiind că, potrivit cugetărilor sale, După ce apune soarele, orice licurici crede că el îi e locțiitorul.

            Cine era interlocutorul? Cine era cel dispărut, dacă asta e nevoie a o mai spune?

            Stăteam de vorbă cu Lionel Blaga, nepotul de frate al marelui gânditor şi poet de la Lancrăm, al lui Lucian Blaga, notar public în urbea de pe Cibin, în Sibiu, mult cunoscut lumii orăşeneşti, şi mai cu seamă a celei intelectuale, ca şi în întreaga Mărginime. Fusese un apropiat al celor din Cercul Literar de la Sibiu din timpul refugiului aici al Universităţii Clujene după Dictatul de la Viena, în biroul său notarial, de pildă, I. D. Sârbu cunoscându-l pe Radu Stanca şi pe Lucian Blaga, căruia îi va şi deveni mai apoi colaborator. Şi asemenea acestora, întreaga pleiadă a marilor cărturari clujeni: Onisifor Ghibu, Liviu Rusu, D. D. Roşca, Ioan Breazu ş.a. Tatăl său, şi el Lionel, al doilea născut în şirul celor opt copii ai preotului Isidor Blaga şi ai Anei Moga fusese întâiul primar al Sebeşului după Unirea cea Mare de la 1918, om bine văzut la rându-i, bine ştiut de elita românească, şi nu numai, bine şi sănătos ancorat în evenimentele vremii.

            Lionel al meu, cu care împărţeam pe-o pătură umbra unui măr încărcat cu mere roşii, era însoţit de Cici, a doua soţie a sa, o femeie mai tânără cu mult ca el, dar tare răutăcioasă, ce se purta nespus de urât cu el, după ce intrase, spunea gura lumii, cam mişeleşte în viaţa şi în familia lui. Cea bună. Fusese căsătorit cu o profesoară vrednică, de română, şi aveau laolaltă un băiat şi, după cum curseseră lucrurile, n-ar fi zis nicicând că pot ajunge la una ca asta. Puterea vrăjilor şi-a farmecelor?! Să auzi, să crezi şi să nu crezi?!

            O luase, aşadar, pe Cici, una din surorile Avram din Poplaca, surori ce au impus pentru totdeauna în cântecul popular românesc piesele Vară, vară, primăvară şi Vin feciorii-n sat, îndrăgite şi azi de iubitorii muzicii populare. Mi-aduc aminte cât de frumos răsunau ele din Caravana cinematografică în curtea şcolii din sat la alegerile din 1952, sper că îmi aduc bine aminte, oprind lumea-n loc, aşa cum doar gramofonul lui Riciu o mai făcea la vremea aceea din fereastra casei dinainte la zi de sărbătoare. Melodiile lor şi chipul de pe pereţi al lui Iosif Sârbu, proaspătul campion olimpic al României la tir de la Helsinki din acel an, dădeau prilej de satisfacţii celor sosiţi la eveniment, chiar şi aşa simpli, cum se arătau, şi apăsaţi de teroarea zilelor ce le trăiau, autorităţile intrând atât de samavolnic şi de brutal, cu cizmele, în sufletele lor, în viaţa lor patriarhal-arhaică, cu rânduieli din veac statuate. Pe care noi, cei mici, le simţeam însă mai puţin.

                                                                                                           Ioan Popa