PARADOXURI FISCALE (VI)

Paradoxul pe care-l am în vedere porneşte de la necesitatea stringentă raportată la posibilitatea limitată de cunoaştere corectă a legislaţiei fiscale de către marea masă de practicieni de la nivelul societăţilor comerciale, cei care trebuie să aplice cel mai corect principiile din acest domeniu. Un adagiul din dreptul roman nu admite necunoaşterea legii şi de el se ţine cont şi în aplicarea legislaţiei noastre. Acesta este:„NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM”, care în traducere înseamnă „nimeni nu are voie să nu cunoască legea”; sau necunoaşterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei. Dar pentru ca o lege să poată fi cunoscută şi aplicată în spiritul şi litera ei, trebuie să fie clară, precisă, concretă şi să aibă timpul şi posibilităţile financiare necesare implementării ei. Codul fiscal este departe de a îndeplinii aceste cerinţe.
După intrarea noastră în Uniunea Europeană a trebuit armonizată legislaţia noastră cu cea unională. Dar armonizarea nu înseamnă copiere, ci preluarea principilor după traduceri corecte care apoi, să fie „îmbrăcate în straie româneşti”, adică să le adaptăm principilor existente şi limbii noastre pentru a putea fi înţelese de cei care trebuie să le aplice la noi.
În materie de fiscalitate se impune ca necesitate aplicarea experimentului economic. Aceasta înseamnă că principiile unei legi noi se vor aplica, mai întâi, la un număr restrâns de unităţi experimentale cu care ocazie vor fi aduse corecturile necesare şi numai apoi se va trece la generalizarea lor. Experimentul economic permite transpunerea parametrilor tehnici în parametrii economici, iar apoi, în principii de drept. Din birou nu va putea fi elaboră niciodată o lege care să se poată aplica în practica de fiecare zi sub toate aspectele ei. Lipsa experimentului economic face ca şi cei mai de seamă specialişti în domeniul fiscal să aibă păreri diferite. Prin Normele de aplicare ale Codului fiscal se încearcă să se dreagă busuiocul şi să se uniformizeze principiile enunţate în respectivul cod, însă reuşita lasă mult de dorit. Aceasta rezultă din numeroasele modificări făcute cu rost şi fără rost, care conduc la instabilitatea legislaţiei fiscale.
Desele schimbării aduse legii fiscale sunt o adevărată povară pentru cei care o aplică, atât în legătură cu înţelegerea ei, cât şi în legătură cu transpunerea ei în practică, prin modificarea programelor informatice. Conform art. 4 alin. (1) din Codul fiscal „modificarea şi completarea” acestui cod trebuie „promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare…”. Aliniatul (2) al aceluiaşi articol prevede: „Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege”. Conform acestor prevederi, orice modificare sau completare a Codului fiscal poate fi făcută până cel mai târziu în data de 30 iunie din anul curent pentru prevederile care urmează să intre în vigoare în anul următor. În realitate, ordonanţele de urgenţă, care se emit de guvern nu ţin cont de aceste prevederi şi întră în vigoare şi produc efecte, de regulă, după publicarea lor.
În asemenea situaţii cum putem vorbii de posibilitatea cunoaşterii legii de către cei chemaţi să o aplice atâta timp cât şi specialiştii din domeniul fiscalităţii nu au păreri unanime, deşi ei beneficiază de instruiri şi au posibilitatea de a lua legătura cu cei care au contribuit la editarea respectivelor legi din ministerul de finanţe? Nimeni din cei chemaţi să aplice legislaţia fiscală de la nivelul societăţilor comerciale nu beneficiază de instruiri înainte sau cu ocazia implementării ei. Totuşi, pentru a veni în sprijinul contribuabililor au fost create, la nivelul unor structuri fiscale anumite servicii sau compartimente de consultanţă fiscală, dar acestea, deşi dispun de persoane cu o bună pregătire profesională, nu pot cunoaşte toate aspectele generate de practica aplicării prevederilor legale din acest domeniu.
Nici prin inspecţia fiscală nu se urmăreşte o instruire reală a celor controlaţi. Controalele făcute de Garda Financiară sunt doar controale inopinate. Astfel de controale, conform art. 97 alin. (1) lit. a din Codul de procedură fiscală (CPF), ar trebui făcute, „în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale…”. Sesizările sunt rare, iar controalele urmăresc doar sancţionarea contribuabililor cu toate că art. 12 din CPF prevede:„relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna – credinţă în scopul realizării cerinţelor fiscale”. Cu astfel de legi babilonice şi cu inspecţii fiscale tendenţioase, se invocă des şi un alt adagiul din dreptul roman: „DURA LEX, SED LEX”, „legea e dură, dar e lege”. Însă, contribuabili „beneficiază” doar de duritatea legii, nu şi de posibilităţile de înţelegere necesare pentru aplicarea corectă a ei.
Măgeruşan Ioan