Ovidiu Petri, în cărţi

Nu mai ţin minte când şi în ce împrejurare l-am cunoscut pe profesorul şi publicistul Ovidiu Petri, dar cert este faptul că, după ce ne-am cunoscut (să fi fost, totuşi, începutul anilor '70 ai secolului trecut), am rămas prieteni pentru totdeauna, căci omul acesta avea cultul prieteniei. Era, cu alte cuvinte, deschis spre comunicare şi comuniune, generos şi sincer.

Într-o vreme - prin natura profesiei mele şi a atribuţiilor de îndrumare şi control a activităţii unităţilor agricole socialiste, de stat şi cooperatiste din judeţ - aveam obligaţia să trec, periodic, şi prin Nimigea. Şi, după ce-mi încheiam „nobila” misiune, mă abăteam, de fiecare dată, şi pe la casa prietenilor mei, Ovidiu şi Livia Petri (amândoi profesori de limba română şi colegi de cancelarie), în compania cărora am petrecut momente de neuitat. (Ca şi la Nepos, de altfel, unde trăiesc sora şi cumnatul lui Ovidiu – distinşii profesori Anuţa şi Alexandru Marc).

Ovidiu Petri a fost (iată că vorbim deja la timpul trecut despre el!) un dascăl în adevăratul sens al cuvântului. Un publicist remarcabil şi, nu în ultimul rând, un veritabil cărturar. Din cele trei cărţi pe care le-a scris, a publicat două: „Satul meu drag” şi „Tot despre Nepos”, ambele la Editura NOVA DIDACTICA a Casei Corpului Didactic Bistriţa-Năsăud, iar pe cea de a treia tocmai se pregătea s-o încredinţeze tiparului. N-a mai apucat, din păcate. Trei cărţi de publicistică, toate trei despre Nepos, satul său natal, şi iubiţii lui consăteni.

În ultima vreme, Ovidiu mă suna la telefon aproape săptămânal. Ca să mă întrebe ce mai fac şi când am de gând să mai trec prin fosta mea „parohie”. Iar eu îi răspundeam de fiecare dată: „În curând, Ovidiu, în curând”.

La ultima (Doamne, cine ar fi crezut că e chiar ultima?!) noastră convorbire telefonică, m-a întrebat, ca de obicei: „Aureluc (aşa-mi spunea el, Aureluc), când vii la Nimigea?” De data aceasta, i-am spus, în glumă, bineînţeles: „Când o să mă invite Livia!” Nici prin gând nu-mi trecea că vorba aceasta era o sumbră premoniţie.

După vreo zece zile, mă sună chiar Livia şi-mi zice direct, fără nici o introducere: „Aurel, să ştii că a murit Ovidiu. Azi-noapte, la trei. Spitalul Bistriţa, terapie intensivă. Înmormântarea, joi, la ora 12”.

Am rămas consternat. Neînţelegând parcă vestea pe care mi-o dădea soţia lui.

Nici acum, după ce l-am condus pe ultimul drum, nu pot accepta această idee.

Şi mă amăgesc cu gândul că Ovidiu n-a murit. El a plecat doar să-i întâlnească pe cei dragi ai săi de pe celălalt tărâm: Tata George, pădurarul îndrăgostit de natură, bunicul Ilie, sau „Tucu”, cum îi spuneau nepoţii, cantonier de drumuri şi unul din înţelepţii satului; Ilie, fratele mai mare, profesor de limba română şi un împătimit al drumeţiilor; învăţătoarea Irimeş, cea care i-a pus pentru prima oară creionul în mână şi l-a învăţat pe Ovidiu să scrie şi să citească; Ion Lup, de pe Vale, fostul său profesor de matematică, un stupar priceput şi pasionat vânător, pe deasupra; badea Iacob, cel poreclit „Isprava”, pentru că omul se pricepea cam la toate şi pe toate le rezolva „la moment”; apoi „profesorul” Ionică Istrate, celebrul matematician fără nici o clasă, cunoscător de franceză, engleză şi germană, un autodidact desăvârşit care încă în timpul vieţii devenise o legendă vie; George Suciu, cojocarul, fierarul Vasile Cifor, Vasilică, tehnicianul constructor, trecut şi el prea repede la masa umbrelor. Şi mulţi, mulţi alţii. Un sat întreg de vărăreni şi neposeni, pe care Ovidiu Petri i-a nemurit în pagini de carte.

Şi totuşi… el a plecat dintre noi, dar a rămas în cărţi. Cărţile sale, care ne vor aminti mereu de profesorul, publicistul, cărturarul şi prietenul OVIDIU PETRI.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5