Omul de la fereastră

O lectură care întoarce pe oricine cu ochii sufletului spre copilărie, am recitit-o zilele trecute în trenul de lung parcurs al unui voiaj de vacanţă. Fără să vreau, am început să conturez pe foile minţii chipul omului de la catedră de care mă simt atât de legat, chiar dacă am trecut de câtva timp în recreaţia mare.
,, Omul de la fereastră’’care în lectură sorbea cu privirile fiecare imagine ce se derula prin ecranul compartimentului, mă îndemna la un dialog interior. Gândurile ni se întâlneau fără glas şi aveam atâtea lucruri de spus. Am lăsat ochii minţii să mi-l aducă în realitate. Părea un om mulţumit de ceea ce făcuse în viaţă, de prestigiul pe care şi-l câştigase în toţi anii cât s-a dăruit cu mintea şi sufletul celor din jur.
Lectura mă absorbea tot mai tare şi tresăream din când în când la scrâşnetul prelungit al şinelor ce anunţa că în curând vom ajunge într-o staţie oarecare. Omul de la fereastra vagonului îşi frângea mâinile ca un copil cuprins de emoţie, gata să-şi descarce bucuria cea mare. Trenul se oprise într-o gară care pe vremuri se număra printre cele mai frumoase din ţară. Astăzi se clatină sub nevroza neputinţei şi a nepăsării.
Aplecându-se peste fereastră, şi-a îndreptat încă o dată privirea spre mine, de parcă mi-ar spune ceva : ,,Aici am un băiat inginer. Lucrează la cea mai mare uzină. Prin gestul imaginar al mâinilor, ca un vechi defect profesional, i-am citit mesajul încărcat de emoţie. Aş fi vrut să tac, dar gândul fără glas nu-mi dădea pace :,, Nu, acum este şomer, i-am răspuns pe aceeaşi lungime de undă. Pe faţa lui se instalase o umbră de neîmpăcare. Cred că avea nostalgia locurilor de muncă şi a împlinirilor profesionale de altădată.
Au urmat apoi alte opriri în staţii uitate de bunele rânduieli edilitare.În amintirile sale fugare se derulau nume dragi de copii care s-au realizat în viaţă. Unul, constructor sau agronom, altul strungar sau sau inginer chimist. N-au lipsit nici cei care au devenit doctori sau avocaţi, militari ori sportivi de performanţă. Şi lista ar putea continua cu alte profesiuni de care economia, cultura şi ştiinţa avea atâta nevoie.
Terenuri agricole lăsate în paragină, livezi şi vii rămase în sălbăticie, adăposturi de animale’ruinate, hale imense şi construcţii industriale devenite neproductive sunt imaginile care se proiectau cu viteză prin fereastra vagonului. Specialiştii din mai toate domeniile , în general tineri, au plecat peste hotare, în Spania sau în Italia, în Germania sau în Irlanda, ori cine ştie pe unde, ca să-şi găsească un rost în viaţă. Ce mai contează astăzi pregătirea obţinută în România , dacă nu sunt asigurate şanse, cât de cât rezonabile. Apelul statelor dezvoltate pivind ,,cumpărarea de creiere’’, poate fi un semnal de alarmă şi pentru societatea în care trăim.
Trenul îşi continua drumul cu mare viteză. pentru a ajunge la destinaţie Pe sub sprânceana întunericului, priveam panorama oraşului de pe Someş aflat sub puzderia lui de steluţe. Reclame şi jocuri strălucitoare îmi treceau prin faţă ca într-o lume a Occidentului. Lipseau însă luminile unor fabrici care nu-şi mai puteau împărţi cândva cele 24 de ore în schimburi. De la inălţimea vagonului se văd şi acum geamurile sparte şi zidurile înegrite de vreme. ,,Şi aici am copii foarte buni, însă nu mai ştiu nimic despre ei’’, mi-ar fi spus omul de la fereastră, dar a tăcut ca şi întunericul din marile hale industriale.
Peste câteva ore am coborât într-o gară uitată de lume cu imaginea omului care s-a dăruit toată viaţa unei profesiuni, ce în actele oficiale este considerată,, prioritate naţională’’. Îl dor însă aceste adevăruri, pentru care ,, lumina de la capătul tunelului, abia se mai vede’’.