Omagiu Doamnei Învăţătoare

Scriind acest articol îmi fac o datorie de onoare,mare şi veche,mulţumind public d-nei Livia Pop ,fosta mea învăţătoare.

Trec deseori pe lângă locuinţa dânsei,de fiecare dată mă gândesc să intru să o salut,de fiecare dată un crâmpei din gândurile mele se întreabă –Oare ce mai face ?-dar tot de fiecare dată ,toate acestea rămân în mintea mea ocupată şi trec mai departe şi uit...uit de acest om minunat a cărui trecere prin copilăria mea a lăsat urme atât de adânci.

Doamna învăţătoare :o femeie frumoasă şi îngrijită în ţinută şi în vorbe,cu trăsături bine definite şi cu o privire clară, fără ascunzişuri.

A fost primul om din afara familiei, pe care l-am iubit şi l-am respectat.De pildă, îmi amintesc acum că se schimbase modul de scriere a literelor iar dânsa venea în fiecare dimineaţă de luni cu nişte hârtiuţe scrise de mâna ei, pe care ni le lipea cu grijă pe paginile abecedarului fiecăruia dintre noi. Ei, şi atunci,cum să mai ai curajul sau tupeul să nu desenezi şi tu literele exact ca şi pe hârtiuţele dânsei ?

Doamne,mult mă mai străduiam !Aveam un mic defect la degetul mare al mâinii drepte,scriam cu mâna dreaptă ,răbdare nu prea am nici astăzi decum atunci...Era o materie,se numea “Caligrafie”,acolo aveam deseori media nouă şi pentru mine era de zece ori mai grea decât aritmetica sau orice altă disciplină din clasele primare.

Doamna invăţătoare însă nu se dădea bătută deloc,mereu îmi spunea că pot şi trebuie să scriu frumos.Tare enervantă mai era !Mulţi ani mai târziu, în liceu , în facultate, la serviciu, am constatat că cei din jur îmi remarcau scrisul caligrafic cu litere mari şi mici aşternute cu grijă pe hârtie....

Abia ajunsă la maturitate am înteles care este rolul şi rostul învăţătorului în viaţa fiecăruia dintre noi.El este cel care ne poate face să iubim şcoala sau să o urâm.Eu de la dânsa am învăţat să iubesc şcoala ,să cred în profesori ,să-mi doresc competiţia pentru că prin competiţie reuşeşti,dacă nu întotdeauna să-i depăşeşti pe ceilalţi,atunci cu siguranţă,reuşeşti să te depăşeşti pe tine însuţi.

Aş putea să povestesc o mulţime de întâmplări din anii aceia tulburi,cu cântece închinate “Prezidenţiabililor”,cu cravatele roşii,pionereşti,cu desenele animate cu Mihaela ,cu tata care în fiecare dimineaţă mă ducea în cârcă până la locul de unde începea asfaltul,pentru că noi nu aveam stradă,ci doar o cărare prin grădina lui “Apă Rece “....

Da,am avut o copilărie plină şi frumoasă, în care era loc şi pentru şcoală şi pentru joacă... şi, da,am avut marea şansă să-mi fie învăţătoare o femeie extraordinară pentru care am avut şi voi avea până în ultima zi a vieţii dragoste şi respect.

Draga mea Doamnă Invăţătoare, acum, după 40 de ani ,din inimă,vă multumesc .

Cu deosebită stimă,

fosta d-voastră elevă Steluţa Someşan