Olimpiu Nuşfelean despre timbrul literar în România literară

Controversatul subiect al timbrului literar, despre care s-a vorbit în mass-media în ultimul timp, este abordat şi de Olimpiu Nuşfelean într-un „punct de vedere” formulat în nr. 10, recent apărut, al revistei România literară, principala publicaţie a Uniunii Scriitorilor. În articolul intitulat Timbrul literar şi literatura actuală, scriitorul bistriţean este de părere că, în procesul realizării unei cărţi, scriitorul este cel mai dezavantajat, fiindcă munca sa este rar recompensată băneşte, în vreme ce tipograful sau editorul se angajează ferm în relaţia muncă şi plată, menţinînd un echilibru clar între cheltuială şi profit. Scriitorul se mulţumeşte de cele mai multe ori cu un cîştig spiritual, care nu este de neglijat, dar nu este întotdeauna suficient. El întreţine viabil, printr-o activitate sacrificială, patrimoniul literar-cultural, care este o bogăţie naţională. Între scriitori şi editori n-ar trebui să apară neînţelegeri deoarece piaţa de carte, în care se integrează produsele editurilor, este menţinută vie şi interesantă, deschisă vînzărilor de carte, în primul rînd de către scriitori. Aceştia – poeţi, prozatori, critici şi istorici literari – printr-o continuă valorizare estetică a cărţilor, induc nevoi de lectură, menţin atractiv universul cărţilor, cultivă interesul cititorilor pentru lectură. Timbrul literar este un instrument, dintre altele, dar cel mai uşor de folosit, cu ajutorul căruia o parte (foarte mică) din banii publici se îndreaptă şi spre scriitor. El nu exclude şi alte forme de acces ale scriitorului spre banul gestionat într-un univers la a cărui construcţie foarte variată contribuie, în mod specific, şi scriitorul. Uniunea Scriitorilor, ca şi alte uniuni de creaţie, iniţiază căi şi forme de folosire a banului în scop literar, de către scriitori, demersul ei vizînd atît pe scriitorii membri ai USR, cît şi pe alţi scriitori. Pledoaria pentru timbrul literar sau pentru o altă formă de finanţare a literaturii se întîmplă într-o situaţia în care puţine edituri sau reviste literare îşi permit să plătească munca scriitorilor, cîtă vreme piaţa literară este „făcută” totuşi de scriitori, cu valori estetice deloc egale, şi mai puţin de edituri. De multe ori cărţi fără priză la public devin, printr-o muncă subtilă de „promovare” făcută de scriitori şi de critici literari, cărţi de referinţă ale unei literaturi. Scriitorul îşi imaginează ce s-ar întîmpla dacă editurile, librăriile şi bibliotecile s-ar ocupa doar de cei vreo zece scriitori care ar putea fi socotiţi „vandabili” la un moment dat. Viaţa literară, ca şi cultura unei epoci, ar fi desigur mult mai sărace iar monotonia s-ar aşterne foarte repede peste tot.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5