O poezie cvasiinedită de George Coşbuc

N-am să vorbesc aici despre Dr. Gheorghe Traian Dascăl ca un ctitor de busturi şi statui ale unor personalităţi ale culturii şi istoriei româneşti, aşezate cu o largă generozitate în frumoasa Ţară a Năsăudului. S-a scris în presa locală şi centrală şi stau mărturie efigiile în bronz ale lui Eminescu şi Coşbuc şi Creangă de la Cristeştii Ciceului, al lui Iustin Ilieşiu de la Anieş şi Maieru, al lui Nicolae Drăgan de la Zagra al lui Sever Pop de la Măgura Ilvei. Gestul D-sale, profund patriotic, apreciat de oameni cărora nu le este indiferentă atitudinea faţă de valorile culturii noastre, căci scriitorii – bine spunea G. Călinescu – sunt „păzitorii solului nostru veşnic”, poate părea în aceste vremuri de moleşire a sentimentului naţional desuet şi anacronic. Dar nu se descurajează, pentru că patriotismul sincer şi nefăţărit este „un simţământ cald şi adânc”. Acest simţământ cald şi adânc, l-am remarcat într-o altă ipostază a acestui interesant personaj de o molipsitoare jovialitate colocvială şi de admirabilă cozerie.

Una, care pentru un iubitor de poezie rumânească, de poezie bună în general, aşa cum mă consider, este cu totul semnificativă. Venind din partea unui om a cărui profesiune nu are contingenţe cu literatura, cum este Dr. stomatolog Gheorghe Traian Dascăl ea este, tot atât de rarisimă ca şi precedenta, de aşezare a unei mărturii în bronz despre spiritualitatea românească. La asemenea sărbători năsăudene ale spiritului l-am ascultat recitând cu patos din lirica patriotică ardeleană. Îi cunoaşte bine, aşa cum se şi cade unui ardelean şcolit, pe Andrei Mureşanu, George Coşbuc, Iustin Ilieşiu, Emil Giurgiuca ş.a. Din volumul lui Emil Giurgiuca, Sângerări ardelene, amplu protest liric împotriva Dictatului de la Viena, cred că ştie aproape toate poeziile.

Dar la ultima întâlnire din această toamnă, la Cristeştii-Ciceului ne-a adunat pe câţiva literaţi clujeni, blăjeni şi bistriţeni în jurul Domniei Sale şi ne-a supus unui test poetic. Ne-a întrebat cine este autorul Imnului regal? Ocupându-mă cu Andrei Mureşanu şi, în legătură cu aceasta, cu istoria imnului naţional la români, m-am şi grăbit cu răspunsul: - Vasile Alecsandri, versuri şi Eduard Hübsch, muzică şi am şi recitat primele versuri: „Trăiască Regele / În Pace şi onor / De ţară iubitor / Şi-apărător de ţară!” Nemulţumit de răspuns, a început să recite: „Un vultur veni din munte / Şi ne-a zis: „Români eroi, / Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr / Ce-ar veni cu drag la voi. / Dacă vreţi, vi-l dau ca Vodă”/ Noi cu toţii: „Să ni-l dai!”/ Şi ne-a dat pre Vodă Carol / Într-o zi de zece mai”.

Nici după această recitare n-am ştiut răspunsul şi am tăcut ruşinaţi. A doua zi ne-a adus într-o copie xeroxată poezia alăturată: deci nu era intitulată Imn regal (aici era justă opinia mea!) ci Zece Mai, iar autorul era … G. Coşbuc! Poezia făcea parte dintr-o broşură rarisimă ce înmănunchea mai multe poezii patriotice, unele semnate de nume date astăzi uitării. Poezia lui G. Coşbuc o consider cvasi-inedită, pentru că tipărită într-o broşură ocazională cu ocazia jubileului unui sfert de veac de domnie a lui Carol I, în 1906, nu ştiu dacă a fost reprodusă în ediţiile, destul de numeroase din perioada interbelică şi în mod sigur nu a fost tipărită în ediţiile din perioada comunistă, dominată de o puternică propagandă antimonarhică.

Poezia cuprinde patru strofe şi în versuri simple, sub forma unui dialog între vultur (care a devenit emblema stemei regale) şi români, arată că la dorinţa acestora, le-a dăruit pe Vodă Carol, care i-a condus apoi la neatârnare şi a făcut România – Regat, iar ziua de zece mai a devenit pentru mai multe decenii Ziua naţională a României. Ultima strofă este o concluzie de puternic entuziasm liric a primelor trei şi totodată un legământ: „Zece Mai ne-o fi de-a pururi / Sfântă zi, căci ea ne-a dat: / Domn puternic ţării noastre, / Libertate şi Regat./ Ridicaţi cu toţii glasul / Şi din şesuri şi din plai: / <>”.

Este o poezie cu evidente virtuţi didactice şi uşor de memorat, potrivită pentru manualele şcolare de citire, la care Coşbuc colaborase în perioada când a fost referent la editura „Casa Şcoalelor” şi n-ar fi exclus ca să o găsim între paginile unuia dintre aceste manuale.

ă>