O lacrimă pentru Ion Moise

Acum câteva săptămâni aveam bucuria de a-l întâlni pe seniorul scrisului bistriţean, la prima întrunire din această toamnă a cenaclului „George Coşbuc”, unde mai bine de douăzeci de ani îndeplinea funcţia de preşedinte.
Deşi se ştia lovit de moarte, maestrul nu dorea să vorbească de teribila sa taină, considerând că este o chestiune care-l privea numai pe dânsul. Până deunăzi, vorba lui atingea, uneori glumeaţă, orice alte subiecte asupra cărora i se oprea sufletul, rămas în continuare vioi şi puternic şi din ce în ce mai clar şi senin, până ce într-o dimineaţă de odihnă, după lungi zile de chinuri, el se duse în pace, în somnul pe care şi-l dorea demult.
Gândul mă duce cu ani în urmă când în una din gazetele literare ale vremii, scriitorul Ioan Moise semna un text de critică literară pe marginea volumului „Emil Cioran. Psihanaliza adolescenţei” pe care îl publicasem împreună cu soţia mea. Deşi nu-l cunoşteam prea bine, i-am telefonat pentru a-i mulţumi. Mi-a cerut o carte cu autograf, iar eu l-am invitat la o cafea, pentru a discuta mai pe larg subiectul Cioran. A fost o întâlnire pe care mi-o amintesc cu plăcere, în urma căreia am constatat că revoluţiile care dau o altă înfăţişare societăţii nu-i ziceau nimic acestui om, ajuns deja în a doua parte a vieţii. Partidele, răzbunările şi prefacerile nu-l mişcau. Semăna cu Tolstoi în această privinţă şi, ca şi el aştepta totul numai de la prefacerea lăuntrică a fiecărui om din societatea noastră năpădită de tot felul de himere, împiedecate de deprinderea tuturor concesiilor şi compromisurilor, stăpânite de vechi stafii rău făcătoare ca cele pe care le va evoca în volumul „Acasă la Dracula”.
Am început să-l cunosc mai bine când m-a rugat să-i îngrijesc un prieten bolnav, pe scriitorul Zaharia Sângeorzan, originar din Feldru. Bătrân şi bolnav, acesta rămăsese singur într-o garsonieră la Iaşi, iar maestru Ion Moise îl chemase la Bistriţa. A stat multă vreme internat într-o rezervă la spital, unde a şi murit. Odată l-am surprins spunând: „Ce greu e să poţi trăi, pentru gândul tău, numai pentru el! Să închizi uşile casei şi uşile sufletului”…
- Ioane!...îi răspunse maestrul Sângeorzan. „Pentru a ieşi din viaţă nu e decât o singură poartă, a morţii. Şi ce e mai cuminte e să aştepţi să ţi-o deschidă puterea de la care ţii viaţa. Iar până atunci fii al celorlalţi, cât poţi mai mult şi cu cât mai multă bucurie. Va fi o vreme, şi poate e aproape, când vei trăi numai printr-înşii. Oricâtă lumină ar fi în Raiul tuturor speranţelor...”
Cu timpul am început să realizez că Ion Moise era o inteligenţă clară, un vorbitor plin de vervă, un cugetător cu interes pentru marile probleme, un scriitor elegant. Moartea lui neaşteptată e unul din acele evenimente care arată în ce stă valoarea vieţii umane, al cărui viitor se află în puterea naturii inconştiente, în singurele fapte pe care nimic nu le poate nimicii, în ele sau în urmările lor.