Requiescat in pacem

O floare la plecarea poetului Adrian Păunescu

„Şi să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat,”

(John Donne)

Ştiam că nu va rămâne mult cu noi, fiindcă prea l-au încolţit toate insuficienţele. Am profeţit-o proximilor mei, deşi undeva mai speram contrariul. Aşa se întâmplă când viaţa se retrage din noi, părăsind lutul fiinţal pe încetul şi inexorabil. Personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale, sportive chiar, şi-au exprimat cu francheţe regretul. Scriitor fiind, nu se poate să nu ai o lacrimă pentru un confrate, mare poet, de o forţă creativă excepţională, concretizată în peste cincizeci de volume. Timpul va cerne multe, dar literatura română îl va păstra mai presus de orice îndoială, fiindcă opera îi este cel mai bun monument. Dacă eşti patriot e cu neputinţă să nu recunoşti în cel ce a fost poet şi senator un mare iubitor de ţară şi de neam, de omul de rând, un tribun. Şi dacă eşti iubitor de cultură, nu e cu putinţă să nu recunoşti pe cel care a fost un mare animator al culturii de masă, descoperitor şi promovator al unor mari talente (Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi, P.Şeicaru, Tatiana Stepa). Posesor al unei vaste culturi, căreia puţini îi puteau face faţă în confruntări politice sau culturale, Adrian Păunescu a fost un mare prieten al celor tineri, care l-au înconjurat cu dragoste, ca şi al celor vârstnici, o personalitate de excepţie, un caracter năvalnic, din acei care în alte vremuri asaltau bastilii sau chemau la revoluţii. Chiar om de rând să fii, trebuie să ştii (cum aforiza O.Goga) că pe morminte se pun flori, nu se scuipă, precum fac unii, incapabili să ştie că „De mortuis aut bene, aut nihil” (Despre cei morţi ori spui cele bune, ori nimic”)

. A stârnit admiraţie acest adevărat Grigore Vieru al nostru prin patos, dăruire, talent, „fiinţă (pururi) neliniştită”, cum definea L. Armstrong făptura umană. A stârnit şi stârneşte, chiar în grea şi ultimă suferinţă şi la marginea mormântului incredibila vindicaţiune a unor spirite înguste, care ilustrează nerozia ce ne caracterizează şi ne macină, incapabili de a recunoaşte şi preţui valorile. Ştiind că orânduirile în istorie de Dumnezeu sunt lăsate, (căci „nu este orânduire care să nu fie lăsată de Dumnezeu” -spune Sf. Ap. Pavel) fiecare ne-am dat în acele vremuri dificile măsura caracterului. În condiţiile de atunci, Adrian Păunescu a fost un mare om de cultură, curajos, atunci când alţii tăceau (dar nu ca mieii, ci ca boii), stârnind gelozii literare sau politice. El nu şi-a renegat simpatiile poltice, nu a năpârlit la modul ipocrit, asemena multora, asumându-şi cu francheţe succese şi erori umane. Au trebuit să treacă douăzeci de ani ca lătrăii democraţiei să nu mai folosească vocabula „odiosule” pentru Ceauşescu şi le vor mai trebui încă cincizeci de ani să recunoască adevărata-i personalitate şi să-i stabilească locul în istoria naţională. Erori au făcut şi Ceauşescu şi Păunescu, oameni fiind, însă patriotismul, interesul naţional nu a lăsat pe nimeni fără un loc în istorie.

Şi moldovenii de dimcolo de Purt l-au preţuit superlativ, încât poetul Dabija versifica afectuos: „Doru-ni-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de-o fereastră…” Azi nu mai avem cultul valorilor, ci al relaţiilor, ne urâm „democratic”., ne ucidem cu vorba şi cu gândurile otrăvite, nu mai avem dragoste între noi. De pe patul suferinţei din urmă, poetul a întins cordial mâma împăcării (”De la un cardiac, cordial”). „Suntem prea bătrîni ca să rămânem certaţi”- i-a scris unui cunoscut confrate de condei. Mulţi însă, din cei plini de sănătate, suficienţă şi trufie i-au refuzat-o. Nu l-au cunoscut, nu l-au citit, nu l-au putut preţui, nu l-au înţeles, ci doar s-au hrănit cu clişee pentru papagali.

Requiescat in pacem! Odihnească în pace, fiindcă inima lui neliniştită nu se va mai zbuciuma cu cele ale lumii noastre învolburate şi tulburate. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în Împărăţia Lui cea fără de moarte şi suspin.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5