La noi

O confuzie păguboasă

Păguboasă ? Da, pentru cititorul care încă nu s-a limpezit asupra relaţiei realitate-ficţiune în artă, mai cu seamă în literatură şi teatru. Demersul meu porneşte de la o emisiune recentă a unui post de televiziune; altfel, respectabile amândouă - şi postul şi emisiunea. Doar că, de data aceasta, emisiunea a fost un fiasco. Concret:
O apreciez foarte mult pe Carmen Avram pentru emisiunea ei de duminică seara „În premieră”. M-am bucurat pentru premiile acordate în ţară şi peste hotare privitor la reportajele sale. Dar, acum câteva zile, m-a dezamăgit (puţin spus !) emisiunea sa despre (cică) personajelor rebreniene şi sadoveniene.
Chiar expresia „urmaşii personajelor” este incalificabilă, pentru că e ca şi cum ai încerca să amesteci apa cu uleiul.
Căci una este realitatea „reală” şi alta „invenţia artistică” (numită cel mai adesea „ficţiune”).
E stupefiant cum se creează asemenea confuzii. Că admirabila Carmen Avram a lipsit la câteva cursuri de estetică, mai treacă-meargă. Dar îmi amintesc de cogeamite universitarul clujean G.Bogdan-Duică, cel care, cu un grup de studenţi filologi a scotocit, într-o vară interbelică, satele de pe Valea Someşului năsăudean, în căutarea personajelor lui Rebreanu. Absolutamente stupid ! Nu întâmplător un glumeţ din vremea aceea îl poreclise „Bogdan-Ţuică”. E ca şi cum ai încerca să-i găseşti pe Luceafărul şi fata de împărat, din „Luceafărul”. (Deci: Carmen Avram e o inocentă).
Tot aşa, înţelegerea greşită a „obiectului” artistic a putut produce o situaţie caraghioasă: Ion „cel adevărat” a alcătuit o scrisoare prin care îi cerea lui Liviu Rebreanu o cotă parte din onorarile de la deja celebrul roman „Ion”, pentru că, domnule, i se cuvin banii, fiindcă el este cel din roman. (Desigur, o fi fost sfătuit de vreun cabotin din Năsăud). Jenant, penibil să te instalezi într-un astfel de derapaj al percepţiei actului artistic ! Ce să mai zic de nocivitatea inoculată cititorului binevoitor şi ignorant. (Oricum, se ştie, plăcerea pentru bârfe, culise, colportaj e veche de când lumea).
Unul e un anume Ion şi altul Ionul lui Rebreanu, adică un personaj creat, inventat datorită sensibilităţii şi viziunii lui Liviu Rebreanu. Ionul romancierului este plăsmuit de el; ca personaj, e unic, dar reprezentativ pentru o întreagă categorie socială. Cât de impropriu e să cauţi oameni „reali”, urmaşi (cică) ai unor persoane fictive. Penibil ! O înţeleg pe o colegă de liceu când, am poposit pentru prima dată la Prislop şi, vizitând-o pe Rodovica Boldijeri (mai trăia), prototipul Anei, ea îmi spunea cu satisfacţie: „Am văzut cuptorul după care Ion a făcut dragoste cu Ana.” Dar să cauţi aşa ceva, în plină maturitate de intelectual, îmi pare inadmisibil.
La 10 ani după apariţia romanului „Pădurea Spânzuraţilor”, exasperat de măcăiala palavragiilor comentatori (care tot plusau pe identitatea dintre Emil Rebreanu şi Apostol Bologa), Liviu Rebreanu a ţinut să afirme public (v. „Amalgam”): „Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei…” Iar ceva mai încolo: „Apostol Bologa însă n-are nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul şi puţine personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc.” Un ziarist exaltat, de la o revistă românească, în limba maghiară, a cercetat zona (prin anii 70) şi a găsit o băbuţă, numită Ilona, care afirma, apropo de Emil Rebreanu: „Îi mai păstrez verigheta.” Bun. Şi ? Ce are a face asta cu Apostol Bologa ?
Găsesc într-o publicaţie sintagma: „urmaşii eroilor nemuritori din literatura română.” Cum e posibil să gândeşti într-un asemenea clişeu (ca să nu zic altfel)? Personajele nu au urmaşi !!! (Eventual tot în ficţiune).

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5