Note de lector Teo Vrăsmaş: „Nori dantelaţi”

Pe Teo Vrăsmaş l-am cunoscut întâmplător într-o fugară întâlnire, în veşnica trecere prin viaţă, în scopul câştigării existenţei, care scop te poartă pe meleaguri străine.

Mi-a rămas în minte o imagine impresionantă, o siluetă ca brazii crescuţi în umbra munţilor, dar a căror taină o cunosc doar vântul, ploile şi soarele, care le stau veşnic în preajmă.

Anii s-au scurs şi pe răbojul vremii aveam să-l mai întâlnesc imaginar, prin mijlocirea unei cărţi care mi-a ajuns în mână. Teo Vrăsmaş nu mai este, dar spiritualitatea sa a răzbătut, învingând duşmănia vremii, pe care a biruit-o printr-o simţire sensibilă pe care şi-o exprimă puternic în versurile sale, scoase la lumină de cei care l-au iubit şi preţuit.

Românul s-a născut poet şi-şi poartă în suflet poezia care ţâşneşte involuntar, precum razele soarelui, ce radiază peste tot, Munteanul, prin excelenţă e mai aproape de Dumnezeu, de cer şi se exprimă prin frumuseţea simţirii sale nobile.

Iată, acum, un frate drag şi el înzestrat cu haruri alese, Nicolae Vrăsmaş, ale cărui reportaje pline de însufleţire „sondează sensibilitatea sufletească” şi ne încântă, îl aduce în faţă pe Teo Vrăsmaş, printr-o blachetă de poezii postume: „NORI DANTELAŢI”. Dacă deschizi această carte, te impresionează de la început o poezie subtilă, rafinată, care, totuşi, erupe dintr-un suflet ce se descătuşează obligatoriu eliberându-se de doruri ascunse. Metafora o scuteşte de brutalitatea erupţiilor violente, dând poeziei o tentă nobilă: „O navă cu pânzele ţesute din gânduri/ Plutea legănându-se pe apele sufletului/ Mânată de vânturi/…/ Era nava inimii mele/ Ieşită în larg/ Să aprindă în noapte/ Speranţe/ Luceferi şi stele. (Nava inimii mele)

Din această „navă” se desprind o paletă de simţiri ce evidenţiază un suflet plin de dragoste pentru omul de lângă el şi pentru plaiurile în care vieţuieşte: „Cu doinele în sat să plâng/ În trăgănat de şuier/…/ Şi dorurile să le pasc/ Pe plaiul românesc” (Aş vrea)

O poezie care aminteşte de dorul ţăranului român băştinaş, care-şi iubeşte şi-şi admiră plaiurile în care s-a născut şi vieţuieşte: „Verde crud de primăvară/ Cu albastru şi senin/ Un zefir alină-n seară/ Plimbări prinse-n-tr-un suspin” (Verde crud de primăvară).

Uneori sufletul liric e încătuşat de aspectele negative ale fiinţei omeneşti: „Că limfatica fiinţă/ A umanului ales/ Este prinsă-n nefiinţă/ Asta-i Homo Sapiens!” (Verde crud de primăvară)

Teo Vrăsmaş caută, are căutări de zări luminoase, care „Să sfarme toate zările de piatră” (Apostrofa), chiar dacă uneori „Nori dantelaţi, ursuzi, caiere negre,/ Cern întruna ploile mărunte”… şi „Ah, cerul României numai nor” (Nori dantelaţi).

Uneori tristeţea induce la umbra unor amintiri despre visuri spulberate: „Lăsat-ai noapte adâncă/ Ai spulberat speranţe/ Şi-ai dat uitării glasul/ ce ţi-a-nchinat romanţe/ Cândva, în lumea amintirilor şcolare” (Regrete).

Trăind într-o lume răvăşită, „nava sufletului” e cuprinsă de spaime: „Dar dintre toate spaimele din lume/Una te pune la o grea încercare/ E spaima spaimelor – Ziua de mâine/ Ce ne-nspăimântă azi pe fiecare” (Spaima).

În preajma sărbătorilor de iarnă sufletul renaşte în speranţe: „Flori de gheaţă şi zăpadă/…/ Flori de dor şi flori de gând/ Înfloriţi, dacă se poate/ Noi speranţe pe pământ” (Flori de iarnă)

Copleşit de misterele vieţii şi purtând în suflet pecetea credinţei în datul sorţii, care condamnă omul la supunere în faţa destinului, dar şi la contemplarea sublimului exclamă: „Şi-atâtea patimi, doruri şi poticniri trecute/ Închid cu linii frânte careul vieţii magic/ Sublim este păcatul, sublimă-i fericirea,/ Sublimă este moartea ce aduce adormirea/ În veşnicia care e îngropată firea/ Sublimă este cinstea, sublimă-i nebunia/ Sublimă este Terra ce rabdă omenirea/ Şi prost mai este omul ce nu ştie menirea” (Tristeţe).

O preţuire aparte îi arată colegul şi prietenul Florin Avram, care îi traduce versurile în franceză, dar mai ales fratele, Nicu Vrăsmaş, „ca semn de recunoştinţă adus la trecerea unui deceniu… de la plecarea dintre noi a lui Teo Vrăsmaş”.

Parcurgând ultima pagină a acestei cărţi, rămâi cu regretul că din modestie, poetul nu şi-a publicat în timpul vieţii scrierile şi cu credinţa că Valea Bârgăului, ţinut măreţ prin peisajul montan, deşi nu are atâţia academicieni ca alte plaiuri mai norocoase, a dat fiinţă multor oameni de valoare, mândri, sensibili şi luptători dârzi, care ar trebui scoşi la lumină.