Nicolae Gălățean, ultimul drum sau ultimele drumuri?

Se spune că în lumea de azi uităm foarte repede. După un deces se mai amintește vreo două, trei zile de cel dispărut iar apoi durerea, însingurarea, rămân doar ale familiei. Este și motivul pentru care m-am gândit să nu scriu imediat despre dispariția directorului Nicolae Gălățean. Poate că unii s-ar întreba, din fotoliile lor calde, dar cine a fost Nicolae Gălățean? Ei, bine, a fost un profesor care s-a dedicat trup și suflet culturii bistrițene, culturii românești. Pentru unii nu contează. Important este doar scaunul vremelnic ce-l ocupă și aroganța cu care ne privesc. Dar Nicu Gălățean nu a fost un oarecare. I-a fost dragă istoria, i-a fost drag acest neam, i-a fost drag adevărul.

            Nu poți să nu recunoști valorile, să nu recunoști cărămizile clădite. L-am urmărit cu atenție pe Nicu de-a lungul timpului și am învățat că fără o echipă nu poți să faci nimic.

             Din păcate, în echipă se mai strecoară și „bâlbâiții și gușații”. Nu întotdeauna reușești să le citești adevărata față. Abia după ce, într-o formă sau alta nu mai ești, le citești caracterul: Murdar! Mizerabil! Dar viața curge. Așteaptă să vină vremea când vei vedea leșurile dușmanilor tăi curgând la vale. Știu, e grea așteptarea. Uneori poate fi o viață, dar bucuria împlinirii aparține chiar și urmașilor. Scriu aceste rânduri cu gândul că unii au putut avea ezitări cu privire la așezarea catafalcului la Casa de Cultură. Sau să admită, doar la insistențe, așezarea pentru câteva ore (sâmbătă). De ce? Nu s-a mai făcut? Un om care și-a dedicat întreaga viață culturii, să nu poată pleca pe ultimul drum din locul pe care l-a sfințit cu munca lui? Azi nimeni nu va mai recunoaște nimic. Ba mai mult, văzând amploarea participanților chiar își atribuie merite. „Meritele” constau în transformarea ultimului drum în ultimele drumuri. Trei zile, trei drumuri: Casa de Cultură-Capelă-Centrul Județean. Explicațiile de prin culise, precum căldura, temperatura nu rezistă. Așa că, prin „larga bunăvoință” a unora, a fost nevoie de soluții rapide.

             Dar, ce-ar fi fost dacă o echipă culturală minunată-Alexandru Pugna, Ioan Simionca, Emilia Ometiță, Ioan Lazăr n-ar fi existat? Am fi asistat pasivi la un moment de final de viață fără a-i mulțumi celui ce a clădit cultura bistrițeană. Și mai mult, fără a-i îndeplini ultima dorință exprimată: înmormântarea de la Casa de Cultură și „Mai am un singur dor”- cântată de Alexandru Căpitan. De când e lumea, românul are nevoie să fie condus, are nevoie de conducători. Acum ei s-au numit: Alexandru Pugna, Ioan Simionca, Emilia Ometiță, Ioan Lazăr. Și-au simțit fostul coleg, fostul șef- aproape. Au simțit nevoia de a-i mobiliza pe toți pentru respectul și omagiul momentului.

              Au trecut peste drumurile impuse și s-a poposit câteva ceasuri la Casa de Cultură, acolo unde ecourile ansamblului „Cununa de pe Someș” sunt mereu vii. Nicu a iubit mult această formație și am încercat să îi adun pe cei pe care odată îi coordona. Nu foarte mulți, dar au venit, îndoliați și cu respect pentru cel care i-a purtat în lume. Priveau și ei, uimiți la garda ansamblului… „Balada”. Într-un fel le-am simțit mâhnirea. Apoi am priceput că Nelu Simionca nu putea lăsa la întâmplare un astfel de moment.

             Seara de la Casa de Cultură a fost o adevărată întâlnire a culturii locale. Amintiri, gânduri exprimate în sala pașilor pierduți. Impresionantă intervenția Emiliei Ometiță, șef serviciu Centrul Cultural  Județean care a sensibilizat auditoriul prin sinceritate și emoție, depășind chiar și rutina experimentaților meseriei. Apoi, o ideală schimbare de plan-mai forțată dar utilă. Înmormântarea s-a realizat din curtea Centrului Cultural Județean. Managerul Alexandru Pugna s-a dovedit  încă o dată un excelent organizator și prețuitor a lumii culturii populare. Curtea, realizată la vremea ei de Nicu Gălățean a răsunat de tulnicele bucovinene. Tonurile grave vesteau tuturor tristețea zilei. Sunetele lor nu au ajuns la toți mai marii zilei. Pentru ei, Nicu Gălățean nu mai conta. A contat doar pentru președintele județului Emil Radu Moldovan care, chiar și cu multitudinea problemelor  a venit cu simțire în suflet să-i aducă un ultim omagiu celui care a fost profesorul Nicolae Gălățean. Parafrazând, din ochii celor prezenți puteai descifra: „Mulți aleși, puțini chemați”.

            Indiferent ce vor spune unii sau alții, Emil Radu Moldovan este un exemplu de politician dedicat Bistriței, este un om al locului, cu respect și prețuire față de tot suflul din Bistrița-Năsăud. Parcă continuând ideea, i-am ascultat apoi pe  corifeii: părintele profesor Nicolae Feier, protopopul Alexandru Vidican, secondați de părintele Vasile Beni, care au vorbit de dragostea de neam, de țară, de obiceiuri, de tradiții. Sunt lucruri ce i-au fost dragi și istoricului Nicolae Gălățean. L-am văzut plin de emoție pe părintele profesor Nicolae Feier, căruia parcă i-a transmis Nicu Gălățean dorința sa de a vorbi, celor prezenți, de neamul nostru. Integritatea, identitatea noastră expusă de părintele profesor a răsunat în strigătul tulnicelor bucovinene, s-a resimțit în costumul popular de doliu îmbrăcat de dansatorii noștri.

                A fost o lecție de urmat, o lecție utilă contemporaneității noastre de la care au lipsit chiar cei ce trebuiau să audă și să-și însușească.

              L-am îngropat pe Nicu Gălățean dar munca lui rămâne. Cei ce l-am condus acum, avem datoria de a continua aidoma profesorului Gălățean, slujirea neamului românesc.

               La Centrul Județean pentru Cultură, sub bagheta managerului Alexandru Pugna, în sfârșit, se simte visul  profesorului Nicu Gălățean: -continuarea prețuirii valorilor culturii populare și autentice.

Prof. dr.  Dorel  Cosma

 

Comentarii

20/07/22 12:40
VG

Superbe gânduri,de înaltă noblețe.

20/07/22 21:24
viorica

Frumoase si emotionante randuri! Felicitari, domnule profesor si atata vreme, Director! Ne-a mahnit trecerea spre cele vesnice a profesorului Nicolae Galatean, pentru ca s-a pierdut un militant pentru pastrarea si promovarea culturii si traditiilor, un inversunat iubitor a istoriei noasre, un patriot care stia ce sa-ti spuna ca sa fi mandru de tara in care traiesti. A "sfintit locul", fiind un conducator responsabil, drept, exigent, care a stiut sa-si creeze si sa-si conduca echipa. Ii vom pastra vesnic amintirea!

20/07/22 21:35
Leon Pintea

Bravo d-le profesor , pentru curaj si omenie. In zilele noastre multi considera ca a-ti iubi tara , poporul , traditiile , portul si cultura populara , ar fi un semn de slabiciune , cu iz de nationalism. Ca ai fi sovin , rasist , antieuropean etc. Iar daca s-a intamplat cumva sa ocupi o functie inainte de 1989 este clar ca ai fost comunist. Dar si acestia (cu siguranta) constata , desi nu o afirma (poate de rusine...) , ca acei asa-zisi comunisti au construit o tara pe care nemernicii (de dupa) n-au terminat-o de demolat , in cei peste 30 de ani.Am trait si inainte de revolutie si pot sa spun raspicat ca sefii (acceptati sau "pusi" de comunisti) nu erau prosti.Isi iubeau tara si nu-si tradau poporul.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5