Mielul bun cu două maici…

Nu despre miei vom face vorbire azi, ci despre omul bun metaforizat în miel, omul creştin, cu dragoste de Dumnezeu şi de oameni.”Şi care-s cele două maici?! m-ar putea întreba cititorul.

Prima este mama biologică, cea care ne-a născut dându-ne trup din trupul ei. Pe aceasta o cunoaşte toată lumea. Cealaltă Maică, cea care ne creşte sufleteşte, ne botează, ne duce la căsătorie în faţa altarului, ne conduce până la marginea mormântului este Biserica. În primul mileniu creştin era o singură Biserică, numită Unversală. A te despărţi de Biserică sau a fi excomunicat era cu neputinţă accepţiei unui om întreg la cap. Spunem aceasta în opoziţie cu ce se întâmplă de trei sute de ani încoace sau mai precis de la protestantism, care a generat neopotestantismul şi aşa mai departe, până când azi există adevărate atomizări, fiecare pretinzând că la el se află adevărul. Luther şi-a dat seama de consecinţele viitoare, foarte grave ale mişcării sale, fiindcă se lamenta scriind: ”O, Doamne, rătăcirea mea nu va avea sfârşit!” Şi totuşi, iubite cititorule şi cititoare, deşi sunt circa opt sute de denominaţiuni religioase, Lumina Sfântă coboară din cer la Ierusalim numai la Sfintele Paşte ale unei credinţe şi anume cea Ortodoxă.

Foarte plăcut sufletului meu este cazul Sfântului Agathon, un călugăr din pustia egipteană . Era foarte smerit, blând şi evlavios. Veneau oamenii puhoi la el şi îl îndrăgeau foarte. Într-o zi, au venit vreo trei călugări tineri să-i pună la încercare smerenia.

„ -Tu eşti Agathon cel trufaş? ziseră ei.

-Vai de capul meu cel păcătos! Eu oi fi fiind dacă spuneţi.Eu sigur!

-Tu eşti curvarul Agathon?

-Da,negreşit că eu sunt netrebnicul acela!

-Şi tu eşti Agathon trândavul şi adormitul?

-Da, da, da! Bine aţi cuvântat!

-Şi tu eşti Agathon ereticul, nu?

-Asta nu, nicidecum! Eu sunt creştin curat, fiu al Maicii noastre Biserica.

Au stat toţi un moment în tăcere, iar apoi unul din cei trei vizitatori luă cuvântul şi îşi ceru iertare, fiindcă ei n-au vrut decât să vadă cât este de smerit şi acum au văzut că este un monah cu mare smerenie şi l-au îmbrâţişat.

-Dar, i-au spus aceia….pentru ce ai primit toate hulele noastre, iar când ţi-am zis eretic, n-ai primit.

-Dator este creştinul să rabde toate relele ce se spun despre el, Dacă sunt drepte, să se îndrepte şi dacă nu, să le rabde gândindu-se la Dumnezeu, căci zice înţeleptul Apostol Pavel ”Plăcut este lui Dumnezeu să rabde cineva nedreptăţi cu gândul la El.” Dar a fi eretic, adică să mă recunsc despărţit de Maica mea cea bună, Biserica, nu o voi face, iar pentru aceasta şi viaţa mea vreau să o dau. Toate le rabd, dar a fi despărţit de Biserică, adică de HRISTOS, Dumnezeul nostru, nu voi răbda.”

O, fericiţi străbuni, cu credinţa mai tare decât granitul! Se bucură sufletele noastre de voi, de tăria vostră, de evlavia, de credinţa şi lumina sufletelor voastre!

Iar eu, când mergeam în ştraif cu un cunoscut al meu, l-am întrebat:

-Oare nu Sfinţilor Apostoli li s-a poruncit să zidească în lume Biserica lui HRISTOS? A zis că oricui vrea îi este îngăduit să-şi facă Biserica lui în curtea casei?

-Nu, n-a spus.

-Atunci care–i credinţa cea bună, cea de două mii de ani sau cea care mi-o fac eu azi după masă?

-Aia de care te ţii!

-Atunci am ajuns tot de unde-am plecat cu discuţia! i-am zis, abandonându-l în voia lui singuratică şi trufaşă. Şi era iarnă, iar dinspre apus se viscoleau nori de zăpadă…