In Memoriam Mircea Ioan Casimcea

Mircea Ioan Casimcea (pseudonimul lui Mircea Ioan), s-a născut în comuna Casimcea, județul Tulcea, la 4 noiembrie 1936. Este abdolvent al Liceului Mircea cel Bătrân din Constanța, al Institutului de Biblioteconomie București și al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai Cluj.

În anul 1959 se stabilește în Turda, unde a fost, pe rând: directorul Bibliotecii raionale/municipale Teodor Muărășanu, președintele Comitetului Municipal de Cultură și Artă, directorul Teatrului de Stat/Municipal Aureliu Manea, de unde s-a și pensionat.

Debut absolut în revista „Tribuna”, 1967. 

A publicat 25 de cărți: romane, proză scurtă, poezie, publicistică culturală, fiind prezent în 11 cărți cu autor colectiv. Cetățean de onoare al municipiului Turda și al comunei sale natale: Casimcea. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A trecut la cele veșnice în luna mai 2024, la Turda.

 

ÎNTĂLNIRE ENIGMATICĂ

 

Soarele alunecă liniștit spre dealurile situate în zona care fixează punctul cardina numit Vest, /*lumina se estompează, în ciuda faptului că diametrul astrului este în creștere continuă. Aerul învolburat pare un câmp magnetic de interacțiune a unor atomi care se atrag și se resping domol. Traversez piața de zarzavat, pustie, sub acoperițul vast se cuibăresc smocuri de umbră. Pășesc negrabnic, câteva șuvițe umbroase încep să vibreze, se lungesc, se lățesc, umbre transparente capătă chip de om, se profilează picioarele, mâinile, capul, ochii fosforescenți.

Încerc să mă conving că această perspectivă misterioasă nu este aevea, cu toate că amintiri fabuloase renasc în mintea mea. O umbră neliniștită din preajmă pășește indecisă spre mine, eu mă opresc, ea salută reverențios, cu palma dreaptă lipită de piept, cu bustul ușor aplecat în față. Mi se adresează, glasul dogit se strecoară anevie printre șuvițele umbsoase.

               - Te salut, domnule Casimcea. Mă recunoști, vrednicul meu tată?

Abia acum mă priveșre în ochi. Își îndreaptă spatele și se recomandă: Sunt fiul tău, zmidlit cu fantezia ta. Ești nașul meu de botez, ai scris cu propria-ți mână că mă numesc Samoilă Vremelnicu... Ei, acum îți amintești de mine, sunt convins. Îmi amintesc, firește, în fața mea se afă vânzătorul de cărți Vremelnicu, personajul debusolat din povestirea intitulată chiar Vânzătorul de cărți, scrisă în urmă cu vreo două decenii. Continuă să mi se adreseze:

- Ai imaginat o masă specială, un fel de tejghea pe care eu așezam cărțile în fiecare dimineață. Cam în zona asta aveam locul de muncă.

Zâmbesc mulțumit, îl asigur că totul devine limpede. În apropiere așteptau răbdătoare două florărese, în jurul lor zâmbeau lăcrămioare, zambile, garosfe, liliac, iar cărțile se desfătau în aerul înmiresmat. Cu surâsul luminos, arcuit pe buze, personajul Samoilă Vremkelnicu își samintește un text scurt din povestire. Ascult vocea dogită:

- În scest fel, scriitori clasici români și străini se amestecau cu scriitori contemporani străini și români, se întâlneau pe masa curată, pe polițe, bucuroși de revedere, sobri sau veseli, mereu îndatorați, întrebau și tăspundeau în șoaptă, cuvintele lor pluteau leneșe sub cupola strigătele țâșnite printre buzele albicioase, subțiri și crăpate ale micului micului neguțător de romane, povestiri, amintiri, vieți romanțate, poezii. Femei și bărbați cu sacoșe, plase, coșuri pline ori goale, se opreau să admire copertele, să răsfoiască pe îndelete cărțile..

Imaginele îmi sunt realmente lipezi. Cititori de carte eru mulți în vremurile de curțnd apuse. Cărți multe, alteori mai puține se desfătau pe polițele rafturilor aflate în casele românilor, în camera mică, numită și bibliotecă, dar și în spațiul rezervat lor în vitrina spațioasă din sufragerie. Persoane din mai toate categoriile sociale citeau cu satisfacție cărți, numite și vehicole ale gândirii. Lectura devenise pentru mulți o constantă, cale sigură în edificarea culturii generale, sin obligație profesională, cât și modalitate de evadare din cotidian.

Samoilă Vremelnicu tace, pauză lungă... Îmi amintesc scena când apare un tânăr îmbrăcat cu haine ponosite, parcă împrumutate de la felurite persoane, cu joben mic, așezat pe creștetul capului, încălțat cu șoșoni. Când vânzătorul de cărți îl privește atent, observă că de sub borurile înguste alunecă plete mătăsoase, iar mustața bogată se răsfață sub nasul prelumg. Vremelnicu își revarsă glasul dogit: Cititorul dr cărți... Așa este. În povestirea mea apar cititori de cărți, oameni de bine, care se oferă să citească la orice oră persoanelor obosite, comode, apatice.

De bună seamă că citititorii sunt personaje sosite să ofere doritorilor prilejuri de odihnă activă,  consolidată cu liniștit extaz. La fel de surprinzătoare a fost descinderea în piața de zarzavaturi, lângă florărese, a unui grup de personaje. Ele se află într-o trăsură portocalie trasă de un bivol, flancat de un catâr și de un câine uriaș. Acest tablou vivant revine acum revigorat, astfel că vânzătorul de cărți își amintește momentul petrecut în urmă cu mulți ani. Se încruntă ca altădată, apoi zâmbește încrezător.

Vița de umbră cu chipul lui Samoilă Vremelnicu ântrerupe iarăși liniștea firească așezată în piața pe banchetele cu arcuri, acoperite cu pluș, pe capra din scândură, învelită cu piele sintetică și cu o po pătură în carouri, pe scările laterale și pe scara din spate, se agitau aproximativ  cincisprezece bărbați și femei, îmbrăcați după moda zilelor noastre, din perioada interbelică, a începutului de secol douăzeci, a epocii fanariote, încă mai de demult. Firește că nu lipsea  moda din  alte țări. Cei mai mulți erau în puterea vieții, alții se avântau prin tinerețe, unii pășeau prin norii bătrâneții, gesticulau aprins ori ponderat, uneori râdeau, se mai auzeau suspine, afirmații și negații categorice.. Când trăsura a ajuns în dreptul mesei cu cărți, și-au întrerupt micile preocupări, au strigat toți Ave! Vivat! Și au aplaudat entuziasmați.

Nimeni nu mâna animalele, singure duceau trăsura printre tarabe și tejghele, prin fața micilor magazine de tot felul. În spatele trădurii, apăru un convoi de bărbați și femei de toate vărstele. Damoilă Vremelnicu a tămas descumpănit și, tocmai când simțea nevoia unei explicații, necunoscutul care stătea cu spatele spre el s-a întors cu profilul și strigă: „În trăsură sunt personaje!” În spatele trăsurii vin cititorii! Cu toții sunt creați de tineri scriitori”. Uimirea vânzătorului de cărți s-a amplificat, de aceea a reacționat cu totul surprinzăror: s-a aplecat ușor, respectuos, în semn de salut, ducând la tâmplă câteva degete de la mâna dreaptă. A revenit în poziția verticală, a lipit palmele de coapse, și-a umflat cutia toracică și a primit astfel convoiul celor îmbrăcați cu costume elegante, cu straie populare, cu salopete militare. Unii mișcau buzele ritmic, un fel de salut, cei mai mulți se țineau de braț, de mâini, de câte un deget, ori aveau palmele la spate, însă mergeau într-o perfectă liniște, urmărind cu privirea încărcată cu admirație personajele din trăsură.

Șuvița de umbră cu chipul lui Samoilă  Vremelnicu întrerupse iarăși liniștea firească așezată în piața de zarzavat la început de noapte Glasul dogit trimite cuvinte pe care eu le zăresc în formă de mici conglomerate de virgule arcuite pe verticale, iar când se lovesc de mine devin sonore.

- Bătrâne... Tată... Nu-i de bine. Am investit liniștit în cărți pentru cititori de ocazie și pentru cititori consecvenți. Acum mă simt abandonat de aceștia, așa că am renunțat cu multă căință la tejgheaua mea încărcată cu cărți binecuvântate. Oamenii își schimbă preferințele, motiv să mă îngrijoreze reticența lor păguboasă în fața lecturii, cei mai mulți o evită fără să înceapă... Înainte îi ajutam pe mulți să se bucure de momentele când se dedică învierii literelor moarte printr-un fel de artă de a gândi, numită lectură.... Un fel special de gândire...

Aflat în umbra luminoasă, tejghetarul Samoilă Vremelnicu tace brusc, glasul dogit se destăinuiește în continuare. Șuvița scămoasă cu chip de om își modifică forma, se turtește, se rotunjește, redevine domol de umbră. Fac câțiva pași, mă opresc, închid ochii și îi deschid iute. Lumina caldă, trimisă de becul harnic așezat pe un stâlp de beton, pendulează prin piața largă, întocmai unei imense trupe de balerine. Clipesc nelinștit când constat că din lumina aflată în balans mlădios apar corpuri de bibliotecă încărcate cu cărți, zeci de rafturi cu polițele pline se orânduiesc în jurul meu, acaparează toată piața. Aud freamăt molcom, șușoteli, lamentații repede înăbușite, semnale sonore dramatice trimise de copertele și filele umplute cu năduf... Ele zac astfel sub strat subțire de praf căzut din comete neprielnice, care gravitează în jurul nostru în liniște desăvârșită.

*Fragment din romanul Fabuloasa călătorie, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020.

Selecție de Aurel Podaru