IN MEMORIAM GHEORGHE ŢARCĂ

Sâmbătă, 14 aprilie, cei care l-au cunoscut şi preţuit, îl vor putea însoţi pe profesorul Gheorghe Ţarcă pe ultimul său drum, înspre cimitirul din localiatatea Ghinda. Adică acolo unde, în ultimii ani, şi-a construit casă nouă. Ca să se aşeze cu tihnă, alături de soţia Jeni, pentru o binemeritată odihnă după lungii ani de zbucium, dăruire şi frumoasă risipire pentru elevii săi de la Infoel, cărora le-a predat matematica. Şi, poate, să-şi aştepte - măcar o dată-de două ori pe an - fiii în vizită, pe Dorin şi pe Bogdan, pe care i-a crescut şi i-a adus la momentul de a-şi lua cu curaj viaţa în propriile mâini. Aşadar, pentru o ultimă şi senină perioadă a vieţii, pentru o pensie ce urma să vină peste vreo doi ani, pensie pe care toţi cei ce-am trudit în a-i lumina pe alţii ne-o dorim, dacă nu mare (căci în viaţa activă ne-am obişnuit cu „nu se poate”), atunci măcar lungă. Pentru Gheorghe Ţarcă această minimă „mulţămită” din partea societăţii noastre nu va mai veni deloc. Ne-o fi mulţumit el nouă, în unul din ultimele lui gânduri, pentru porţiunea de drum străbătută împreună, ne-a întors spatele şi a plecat înspre zări mai luminoase, lăsându-ne cu criza noastră cronică şi cu reformele interminabile, care au dus şcoala spre forme pe care, cu siguranţă, nu şi le-ar fi dorit.
A coborât spre noi, bistriţenii, din Panacii Dornelor, aducând cu sine un aer de munte, de Bucovină-grădină, dar mai ales un bun simţ, un umor şi o înţelegere a vieţii ca strădanie şi dăruire, specifice strămoşilor ţărani şi oamenilor de munte. L-am cunoscut ca profesor de matematică şi m-a surprins să constat că, la el, această specializare nu excludea (cum se mai întâmplă) umanismul profund (poate popular şi ţărănesc, îmi explic azi), manifestat îndeosebi faţă de elevi, şi mai cu seamă ca diriginte. Apoi l-am cunoscut ca inspector general adjunct, pe probleme de educaţie (i se potrivea!), şi iar m-a surprins să constat că relaţiile dintre noi n-au devenit mai rigide (cum se mai întâmplă), ci poate chiar dimpotrivă. Am fost apoi profesorul şi dirigintele lui Dorin, şi am constatat, spre sfârşit, că ar fi vrut să fiu şi al lui Bogdan (ceea ce nu s-a putut). Şi nu ştiu de ce, pentru că nu ne înţelegeam totdeauna pe la şedinţele cu părinţii (eu fiind mai totdeauna mai dur şi mai suspicios decât el, adept al unor măsuri mai radicale). Viaţa ne inversase rolurile: matematicianul luase locul umanistului, şi invers.
Dar ne-a unit cu adevărat, până la prietenie, drumul parcurs împreună timp de 10 ani, ca profesori asociaţi la extensia Bistriţa a Universităţii de Nord Baia Mare, pe care el a reuşit s-o realizeze şi s-o ţină în fiinţă, până când boala i-a secătuit energiile. A unit şi armonizat medii diferite, puncte de vedere divergente, a atras studenţi fără să facă rabat de la calitatea învăţământului... Mulţi dintre ei îşi amintesc acum şi îmi vor da dreptate...
Şi astăzi, sâmbătă, ne despărţim... Sâmbăta este prin tradiţie ziua morţii, a coborârii în lumea de jos, a trecerii fără de-ntorcere a liminarei Ape negre: Apa Sâmbetei. Dar duminica e ziua reînvierii. Iar dumnica ce urmează este prin excelenţă aşa ceva: cea mai luminoasă zi a creştinătăţii. Să însemne asta oare ceva anume pentru sufletul lui Gheorghe Ţarcă? De obicei nu sunt omul certitudinilor, dar acum sunt tentat să cred că da.
Şi, fiindcă îmi amintesc cum adesea asista cu plăcere şi uimire aproape copilărească la susţinerea unor lucrări de licenţă sau de masterat, pe teme de cultură populară, pe care le-am condus, permite-ţi-mi să-i murmur, la despărţire, un cântec tradiţional „de petrecut”: „Scoală, Gheorghe, scoală, /Cu ochii priveşte, /Cu mâna primeşte, /Că noi am venit, /Că am auzit /Că eşti călător, /Cu roua-n picioare, /Cu ceaţa-n spinare, /Pe cea cale lungă, /Lungă, fără umbră. /Şi noi te rugăm, /Cu rugare mare, /Cu strigare tare: /- Ridică, ridică, /Gene la sprâncene, /Buze subţirele, /Să grăieşti cu ele. /Cearcă, Gheorghe, cearcă, /Cearcă de grăieşte /Şi le mulţumeşte /La străini, vecini, / Şi la oameni buni/ Cui a făcut bine /De-a venit la tine, /Că ei şi-au lăsat /Hodina de noapte /Şi lucrul de ziuă! /- Eu nu pot, nu pot, /Nu pot să grăiesc, /Să le mulţumesc, /Mulţumi-le-ar Domnul /Că eu nu li-s omul. /Ieri de dimineaţă /Mi s-a pus o ceaţă, ceaţă la fereastă, /Şi-o corboaică neagră, /Pe sus învolbând, /Din aripi plesnind, /Ochii mi-a orbit, /Faţa mi-a smolit, /Buze mi-a lipit. /Nu pot să grăiesc, /Să le mulţumesc, /Mulţumi-le-ar Domnul, /Că el mi-a dat somnul. /Mulţumi-le-ar Sfântul, /Că el mi-a luat gândul.”
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească într-o grădină mai frumoasă decât Bucovina lui natală!
Vasile V. Filip