Memoria documentelor în istoriografie

Memoria colectivă este, cu siguranță, parte a surselor istoriei ca și mitul de altfel, care poate fi considerat o formă aparte de memorie colectivă transmisă din trecut spre ziua de azi. Valorizarea amintirilor, a memoriei, fie ea individuală sau colectivă și mă refer aici la Regimentul românesc de graniță de la Năsăud, înființat în luna aprilie a anului 1762, poate părea o formă recurentă de „democratizare” a cunoașterii istorice. Toată lumea știe însă că istoria poate fi interpretată subiectiv, iar sintagmele „așa povestesc bătrânii” sau „ am văzut cu ochii mei”, care par a fi garanția absolută a unui adevăr de neclintit, nu pot fi transpuse direct, fără o analiză critică, în țesutul istoric care-și merită cu adevărat numele. Spun aceste lucruri pracurgând Bibliografia istorică a Regimentului de graniță nr. 17 (2 românesc) de la Năsăud și a Țării Năsăudului (sec. al XVIII-lea -1948), volum editat de un grup de cercetători de la  Universitatea Babeș-Bolyai și Serviciul Județean Bistrița-Năsăud al Arhivelor Naționale, unde autorii reușesc să ordoneze 2. 680 de titluri de cărți, studii și articole, cărora li se adaugă 246 de fonduri și colecții arhivistice. Acest număr impresionant de lucrări care aduc o mulțime de informații despre Țara Năsăudului și locuitorii săi, includ istorii ale Regimentului, studii statistice, lucrări de geografie administrativă, monografii locale, medalioane biografice, panegirice, toate menite să recupereze istoria milenară a Văii Someșului Mare, Șieului și Bistriței Ardelene.

Ca observație generală se constată că majoritatea scrierilor existente se referă la urmașii grănicerilor, moștenirile materiale și spirituale lăsate de aceștia, analizând prea puțin însă cine au fost cu adevărat grănicerii și cum arăta lumea lor. Din această cauză, astăzi, locuitorii zonei atunci când fac referire la descendența lor grănicerească folosesc clișee, transmise de obicei pe cale orală, iar din moștenirea istorică îi interesează mai mult partea materială, pe care caută să și-o revendice pe drep sau pe nedrept.

Regimentele de graniță, departe de a fi reductibile doar la fapte de arme, legislație și organizare militară, au însemnat și un anume mod de viață, specific, materializat, printe altele, într-o administrație, justiție și economie proprie. Această ultimă componentă a vieții grănicerești ne dezvăluie poate cel mai bine adevărata măsură a progreselor materiale și culturale înregistrate de satele militarizate. Deosebirea acestora față de cele iobăgești punea în evidență virtuțile libertății sociale, fie ea chiar condiționată de multiple obligații militare. Uneori, relaţiile cu celălalt, relaţiile cu străinii, au avut rolul să ne declinăm propria identitate, dar, în egală măsură, şi-au pus amprenta asupra modului nostru de a fi. Am împrumutat de la vecinii noştri sau de la „stăpânii” noştri, ca să spunem aşa, valori – unele de bun augur, pozitive –, dar am împrumutat, în egală măsură, şi anumite obiceiuri care nu sunt întotdeauna valorizate pozitiv. Până la urmă, străinul este un bun ţap ispăşitor – anumite neputinţe ale noastre punându-le pe seama stăpânirilor străine, a turcilor, a ruşilor sau a austriecilor... Dacă ar fi să luăm în discuție ultima ipostază, vom constata că, în ce priveşte activitatea austriecilor într-o bună parte din ţară (Transilvania, Bucovina, Banatul), lumea recunoaște în general că au avut un rol civilizator, disciplinator. Acest lucru l-am putea numi „procesul de disciplinare socială”. Modernitatea a venit exact cu acest lucru – mai multă ordine şi mai multă disciplină la toate nivelurile societăţii. În primul rând, austriecii veniţi în Transilvania au început să-i numere pe locuitori, dintr-un motiv foarte simplu: voiau să ştie câţi contribuabili aveau. Şi atunci, ca să-i poată număra, i-au adunat de pe dealuri şi de prin văi şi i-au aliniat la „drumul ţării”, dându-le numere de casă. În zona teritoriului de graniţă năsăudean, s-a introdus pentru prima oară în România ceea ce numim azi „borna kilometrică”; ca să ajungi la sediul companiei de grăniceri de la Năsăud, de la Mărişelu, de la Rebra sau de nu ştiu unde, îţi trebuie un ceas, două, trei, patru, şi această lume a încetat să se mai orienteze doar după soare şi a început să folosească o măsurare mai exactă a timpului – ceasul, care ritmează altcumva existenţa. Apoi, alte măsuri au condus, în ultimă instanţă, la o rezultantă cu care noi, cei din Transilvania, ne mândrim uneori, şi anume această sporită sobrietate, o anume disciplină socială, o mai bună organizare, punctualitatea, care nu a fost și nu este întotdeauna calitatea numărul unu a românilor din toate timpurile...

Demne de semnalat sunt lucrările consistente care descriu vizitele Împăraților Austriei în Teritoriul Regimentului II de la Năsăud. Condițiile extrem de precare și periculoase în care ele se desfășurau, au făcut ca acest gen de evenimente să fie spectaculare. Amplificate și încadrate corespunzător de mass-media, ele au avut un impact mediatic imediat, cultivând un patriotism dinastic, care n-a fost o utopie, ci o realitate care a influențat loialitatea intelectualilor și poporului față de dinastie.

Felicităm colectivul de cercetători pentru strădania lor de a clasifica și ordona un număr atât de mare de titluri bibliografice, reușind să dea celor interesați un instrument de lucru util pentru descifrarea și înțelegerea istoriei românilor trăitori în acest colț de țară.